Cred că cel mai bine probează teoria
apocalipticului literar, vehiculată de Octavian Soviany, nu
scrierile neoexpresioniștilor, ci Oameni obosiți* a
optzecistului Andrei Bodiu. Și tot o optzecistă, Simona Popescu,
anunța in Lucrări in verde că sfârșitul lumii nu va veni cu
fum și pucioasă, ci “cu o antologie din poeții
buzoieni”.
La poetul brașovean societatea
postindustrială, stupid consumeristă, e anesteziată de langoare. In
spatele umorului lor coroziv, implicat deci, optzeciștii târzii au
avut mereu camuflată o tristețe gen mal de si’cle. Deceniul
lor a fost prea scurt, dacă pot zice așa (zic deceniu cu grijă,
căci lui Andrei Bodiu nu-i surâde ideea unui compartiment
nouăzecist). Comunismul in agonie urma să fie incălecat dintr-un
salt de capitalismul laissez-faire. In poezie nu mai era
răbdare pentru finețuri, fie ele exprimate haios-postmodern. Valul
2miist cu furia, deznădejdea și patetismul lui, a dat năvală și a
luat ochii tuturor. Retrași cel mai adesea in buncăre universitare,
optzeciștii ies acum la suprafață și iau la șmirghel rugina de pe
arme. Mai lenți, mai vădit melancolici și totuși preciși in
fandările cu condeiul.
Andrei Bodiu mizează inteligent
pe nonpoeticitate. Poeme indesate, deloc locvace, fără ambiții
metaforice și fără obscurități obținute din deliruri lexicale.
Niciun fel de vag conceptual. Aș spune că volumul include in
special portrete psihologice schițate rapid și susținute de
frânturi de realitate relevante. Nostalgia tinereții dublată de o
subtilă critică a lumii românești – și nu numai – de la trecerea
dintre milenii. Nu poate fi decât reconfortantă o asemenea artă
simplă și elocventă după atâtea și atâtea volume alambicate,
ininteligibile, sporovăind in derivă.
Pot fi situații exemplare,
supraincărcate simbolic, rezolvate insă simplu și curat, fără
poante sau teatralități: “Mă străduiesc să scot/ cercurile pe care
bunica/ le-a pus cap la cap ca/ să stai tu o secundă/ să le
privești.// Privește cum nimeresc buza/ pungii groase aproape opace
cu ultima piesă/ de lego.// Privesc cum vii tu și/ răstorni vesel
punga” (Despre cum iese sufletul din noi).
Așa cum lumea nu poate fi
reconstruită după principii mai raționale decât in variantă de
simulacru, cu piese de lego, așa nici toate poemele de aici nu trec
pragul jurnalului. Fixarea imprersiilor nu este mereu de interes
general. Așa mi se pare a fi Metroul din București (I), unde
paralela cu La țigănci a lui Eliade e forțată. Metroul
din București (II) insă, cu ancoraj in Călăuza lui
Tarkovski, funcționează poetic datorită deschiderii spre detalii
nonculturale, recognoscibile tuturor. Supracodificarea culturală
reușește să pompeze sânge in inima poemului când implică
inteligență critică, caustică: “Te las să urci printre grafitti cu
geanta mea/ Neagră cu roșu doldora/ De documente să mergi pe Schitu
Măgureanu/ Să te intâlnești cu câinele bătrân al lui/ Aracis
Cenefis și Cenecesis” sMetroul din București
(III)t.
Tonul sec, potolit, adresarea
colocvială și transcrierea fără efuziuni stilistice a viziunilor
fac ca scriitura să fie modernă. Concizie, comprimare, eficiență in
comunicare. Până și jeturile suprarealiste sunt scurte, precise:
“Vaci bălțate sar/ sârmele și-și izbesc coarnele de bloc sar/
scântei”. Până la urmă totul se rezolvă in consemnări de intâmplări
banale sau aberante, juxtapuse cu intenția de a crea o instalație:
“Un bidon de Coca-Cola băut pe nerăsuflate/ Frig.// Copiii joacă
fotbal cu o cioară rănită” (Tristele). De altfel, poetul și
aduce termenul in discuție in poemul Jan Fabre la Luvru:
“Instalațiile tale vorbesc sacadat despre moarte”.
In timp ce citeam, imi veneau in
minte imagini de la filmul acela din 1972, Farmecul discret al
burgheziei. Acolo suprarealism aberant, călătorie năucitoare
din vis in vis, unul mai caraghios decât altul, aici visuri
funcționărești, belferești, o cocoașă administrativă așa cum o
imagina George Ciprian in Omul cu mârțoaga. Omul obosit, așa
cum il descrie poemul Viața e vis, e un om bântuit de
indatoririle lui profesionale, e un om-birou. De unde nevoia de
drog in scopuri evazioniste. In De-a pururi ziua cea de azi
il vedem pe Virgil Mazilescu drămuindu-și farmaceutic esențele
tari, apoi poemul o ia razna, deviind splendid inspre contingent:
“In autobuzul care mă duce spre Bran/ Un june american și-o jună/
Americancă juna/ Il intreabă ce face de trei ani in România el
răspunde:/ <<Beau. I am an alcoholic>> zice mai departe
“I am 24 beau/ de la 21. Stau intr-un cămin”/ “I am sorry” spune
fata <<So am I>> zice el”.
Tonul dominant este de resemnare
care nu se transformă niciodată in lehamite sau cinism. Cum
(anti)eroii acesteti poezii formează o “natură moartă/ in ultimul
hal” (Mado), gesturile lor descriu figuri geometrice in mod
mecanic. O robotizare traversată in transă: “De oboseală/ El
vorbește tot timpul/ Are lungi insomnii e/ Un arc o săgeată./ Gata
să țâșnească.// A incetat să asculte trăiește/ intr-un regim al
urgenței/ Absolute al/ Panicii nesfârșite” (Poate la
Estoril).
Sugestia nu este rareori
cotropită de atitudinea explicită. Poetul nu lasă prea mult spațiu
pentru echivoc. Cititorul ințelege rapid cam care sunt țintele spre
care se indreaptă gloanțele poetice. După ce a scanat mohorâta lume
românească, poetul iși mută periscopul către universul vestic.
La Grande Arche, Locuitorii Europei Unite, Hedonism
Hungarese ș.a.m.d. sunt contraforți ai aceleiași demonstrații:
omul occidental este un automat redus la funcțiuni primitive: muncă
și distracția de după, ca defulare. Un proces alienant cu reflexe
marxiste: plus valoare, minus valoare. Nicio problematică
existențialistă, că doar nu mai există energie pentru demnități
stoice și atee.
Omul obosit nu mai are forța de
a tinde spre ceva dincolo de contextul robotizant, nici de a se
expune la dragoste sau la credință. Pentru cei semirinocerizați –
căci nimeni nu scapă necontaminat de sistem – rămâne satisfacția
aristocrată, dar destul de amară de altfel, de a filma cu
comentariu ironic pretențiile de umanitate ale unor ființe
dezumanizate.
*) Andrei Bodiu, Oameni obosiți, Editura Paralela 45, 2008