Dumitru Bǎdița din “Poeme prerafaelite” (Pontica, 2008)
nu mai este cel din “Unghii foarte lungi și cumsecade”.
Forma poemelor s-a mai ajustat, atmosfera e mai aerisitǎ. Poate cǎ
aici ar fi de gǎsit explicația cuvântului din titlu.
Cum se știe, la origine, termenul “prerafaelitism” desemna
ceea ce a fost inainte de moda lansatǎ de Madonele grațios-vânjoase
și de copiii bucǎlați ai lui Rafael Sanzio. Bineințeles, curentul
nǎscându-se in secolul al XIX-lea, sǎgețile erau aruncate impotriva
manierei și a execuției incǎrcate, stufoase. Dar Dumitru Bǎdița nu
e prerafaelit pe urmele lui Dante Gabriel Rossetti, ci in felul lui
propriu.
Mai intâi, este de remarcat fluența unei poezii incǎ
grele: “e și o bucurie a pielii când spaimele se resorb in
corp/ incep serbǎri ale capilarelor susținute cu nerv/ pǎrul e
replica filiformǎ a unui surâs pǎstrat/ inapoia buzelor/ mestecat
ușor dezgustat apoi il inghit puțin câte puțin/ ca pe substanța
unui drops topit in salivǎ”. Nimic aspru in acumularea aceasta de
cuvinte cu iz când expresionist, când absurd.
Urmeazǎ distihuri și tristihuri inspirate, dinamice: “inving
fǎrǎ sǎ fiu un ins puternic/ și plǎcerea succesului/ dispare
imediat”, “ringul nostru: umbra capului/ unui al treilea adversar”.
Apoi alunecarea, uneori chiar prǎbușirea, intr-un univers
contemporan, tehnicizat și mediatizat. Versurile incep sǎ penduleze
intre Pǎunescu și V. Leac: “videoclipuri… unul tare”, “oare ce
viseazǎ/ condoleezza rice?”. Urmeazǎ descrieri contrapunctate de
meditații senzoriale. Una este o petrecere a motocicliștilor,
vizionǎri de spoturi, amintiri despre lecturi din Cioran. Multe
dintre aceste spoturi par imaginate pe muzica melancolic-cinicǎ a
lui Leonard Cohen.
Noua imagisticǎ a lui Dumitru Bǎdița este infuzatǎ de media și
de minireportaje, videoclipuri, scene de viațǎ casnicǎ. Ceea ce nu
poate decât sǎ fie imbucurǎtor, pentru cǎ a dispǎrut infatuarea
artisticǎ. Dezabuzarea și minimalismul sunt la ordinea zilei aici.
Un decupaj revelator: “stau picior peste picior și-l ascult pe un/
parapsiholog american care susține/ cǎ munții noștri au fost
curbați spre vest in/urma acțiunii pneumatice/ a unor sclebți de
prin pǎrțile buzǎului// port ghete inalte și blugii imi atârnǎ
peste tǎlpi”. Singura problemǎ e cǎ tehnica aceasta mai este
aplicatǎ de atâția poeți la ora actualǎ, incât e greu sǎ-i mai
distingi. Poate cǎ poetul nostru se detașeazǎ ușor datoritǎ
rafinamentului și maturitǎții scriiturii sale.
Volumul insǎ rǎmâne unul de trecere dinspre ceva inspre
altceva. Și poate de asta – din cauza lipsei de stil unitar – este
atât de viu. Bunǎoarǎ, iatǎ un poem postmodern pursânge: “zeii in
legendele olimpului sorb nectar// iguana pe animal planet inghite
lǎcuste// gina pistol intr-o revistǎ pentru femei/ consumǎ ouǎ
tari// intr-un videoclip al minții mele/ poetul citește://
<<noul expresionism e hrǎnit aproape exclusiv/ de spasmele
imprecise ale ființei/ de un sentiment al atrocitǎții imediate/ și
al alienǎrii ireversibile>>/ (al. cistelecan, vatra,
1-2-2007, târgu mureș)// și se simte indestulat” (XII. foamea
integralǎ). Bulimia aceasta are totuși feluri favorite, iar
ingredientele de bazǎ sunt poeții. Cum se știe, boala cea mai gravǎ
a scriitorului român din ultimii 20 de ani este scrisul despre
confrați. Adicǎ un ermetism de nomenclator, cǎ doar cine ii mai
cunoaște pe scriitori in ziua de azi? Adicǎ, din nou, poezie pentru
poeți, cu aluzii, mușcǎturi și plecǎciuni pe care le pricep cel
mult 50 de inși: “cum au vǎzut cârligele atârnând/ peștii au sǎrit
la suprafațǎ sǎ afle cine-i pe mal/ toți l-au recunoscut pe v.
Leac, pe t.S. Khasis”. Poate știucile da, arǎdenii insǎ… Oricât
de cenaclist și obsedat de considerații despre douǎmiism ar fi
autorul, mi se pare nedrept sǎ-l bǎnuim de infumurare de breaslǎ.
Din contrǎ, ironia lui finǎ umflǎ balonul vanitǎților de orice fel
pânǎ când acesta face poc!
Așa imprǎștiate, asamblate din notații disparate, poemele
conțin tot felul de mici minunǎții. Comparații vânjoase: “sǎ mǎ uit
la vârfurile alpilor/ cei mai viguroși molari ai europei”. Ironii
mixate cu autoironii menite sǎ dea de pǎmânt cu entuziasmele
tehniciste: “gǎsesc pe net imaginea din satelit/ a satului de
baștinǎ/ captatǎ intr-o zi de varǎ// au poate și o pozǎ cu mine la
12 ani/ m-am ascuns in hǎțiș/ cu fata din vecini”. Dar sunt și
povestioare sǎtești gen Sorescu, insǎ cu final buf, demitizator.
Totul e o cacealma; nostalgia nu poate ignora acest lucru. Unele
ziceri voit inteligente sunt doar facile: “vorbește lumea cǎ tu
chiar ai ajuns sǎ conduci/ lumea”. Alte poeme mai cǎ sunt impinse
pânǎ in marginea dadaismului: “gleznele mǎ dor. mǎ plasez lângǎ
eșapamentul/ unei limuzine oprite la semafor// traversez o piațǎ.
aerisirea unui fast food/ imprǎștie in gang cǎldurǎ bunǎ./ plin de
gaze ca rusia flatulez. blugii rețin pentru/ o clipǎ dogoarea peste
fesele inghețate”. Plictisealǎ, lehamite sau disperarea unui
umanist intr-o lume fǎrǎ ideal? Inclin spre ultima variantǎ.
Toatǎ aceastǎ poezie atât de plinǎ de lucruri este, in fond, o
mantrǎ, o repetiție nǎucitǎ in incercarea de a obține
“armonia constitutivǎ”. Dar ea nu mai este de gǎsit decât in
subterana propriei ființe. Intr-un gest dostoievskian, poetul se
ingroapǎ in el insuși: “peste tot/ conflicte care mǎ țin/ pe din
afarǎ// noaptea cobor in capul meu/ ca intr-un subsol”. Este exact
atitudinea din Glossa eminescianǎ. Lumea e un bâlci, o
cow parade sau frumusețea bovinǎ a ambientului, de care
trebuie sǎ te detașezi ca sǎ nu ajungi un cocoș din gips pe
rafturile unei dughene unde se trage cu pușca dupǎ
chibrituri.
Un volum plin de miez pentru cine are rǎbdare sǎ dea la o
parte cojile numeroase. Iar farmecul lui Dumitru Bǎdița vine din
faptul cǎ, deși dezamǎgit, el nu se acrește, nu dǎ cu pumnul.
Impunge doar cu degetul in coaste.
Felix Nicolau este conferențiar universitar la Facultatea de Litere și Limbi Străine a Universității “Hyperion” și la Universitatea Tehnicǎ de Construcții din București. A publicat cǎrți de criticǎ și teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul eminescian), un roman (Tandru și rece,) și versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul de invenții). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.