Afirmată in anii ’80, Ioana Ieronim și-a construit un traseu
literar pe cont propriu. Critica a avut numai cuvinte de laudă
atunci când a scris despre cărțile ei, observând mai mult
individualitatea stilistică și mai puțin eventualele afiliații.
Vorbim aici despre o poetă cu succes de critică si care semnează
numeroase volume de poezie, dar fără un ecou vizibil in topurile
preferințelor cititorilor români.
Așadar, să incepem cu inceputul: cine e Ioana Ieronim și care
sunt cărțile sale? Paul Cernat – prefațatorul volumului Triumful
paparudei, reeditat in colecția de “Opere definitive” de la
Editura Vinea – o descrie astfel: “Foarte prezentă după 1990 in
mediile culturale din străinătate, indeosebi in cele germane și
anglo-saxone (a lucrat o vreme și ca atașat la ambasada română din
SUA), Ioana Ieronim pare o poetă «pentru export» neasimilată cu
adevărat de receptarea critică autohtonă. Si asta deși cărțile i-au
fost intâmpinate mai mereu favorabil.” De fapt, cred că vina
acestei asimilări incomplete nu ii revine criticii, care i-a
intâmpinat cum se cuvine scrierile, ci publicul românesc a fost cel
care i-a primit poezia intr-un mod mai degrabă pasiv decât
entuziast. Volumele Vară timpurie (1979), Proiect de
mitologie (1981), Cortina (1983), Poeme (1986),
Luni dimineața (1987), Eglogă (1984),
Triumful paparudei (1992) ș.a. sunt tot atâtea locuri in
care poezia autentică se cere descoperitǎ.
Reeditarea celor mai rezistente poeme din volumele Ioanei
Ieronim inseamnă, in fond, plasarea in prim-plan al unei poete care
merită toată atenția. Triumful paparudei din 2009 rezumă
intregul parcurs literar din spațiul românesc al autoarei, afișând
diferitele vârste ale poeziei ei. Evoluția expresiei poetice a
Ioanei Ieronim merge dinspre abstractul celest, pe care il
analizează in tonuri grave in volumul de debut (Vară
timpurie), spre intrupări sau sugestii mitologice (Proiect
de mitologie), până la terestrele observații din Eglogă
și Triumful paparudei. Privirea mereu intoarsă inspre
trecut, imaginat sau rememorat, domină majoritatea poemelor
autoarei. Iar in această atmosferă tematic melancolică, este
salutară lipsa patetismului. Intoarcerea se face urmând un fir al
rememorării lipsite de ostentație, menținându-se intr-o
temporalitate naturală. Nu lipsesc aluziile și alegoriile politice.
Insă rǎmân niște imagini la fel de pertinente și de vii ca restul
bucǎților de viațǎ, fără spectacolul victimizării cu care
contemporanii comunismului ne-au asaltat.
Poemul Triumful paparudei propune o astfel de viziune
istorico-politică densă, totuși exprimată cu finețea unui
remarcabil stilist: “M-am născut la vremea când secolul se frângea
la jumătate./ Mai transparentă decât aerul, săgeata peste brațe
subțiri:/ pe mine zeul nu mă hotărâse incă – pe când limbi de foc/
aruncau pâlpâiri de foc agonizante asupra unui pământ rănit./
Istoria scufundă peisaje. s…t// In capătul străzii toba vestea
Triumful Paparudei: ea,/ cu părul increțit pe sârmă, botul muiat in
roșu chimic,/ pistolul la cizmă, ceasul gării la mână./ O stea fără
odihnă scotea lumea din orbită. In arcul munților,/ frânt, semnul a
fost Ingenunchere./ Cu toba erau anunțați oamenii la răscruci –
cote noi prestări/ și rații. Alte legi alte numărători. La urmă, cu
ochii/ in pământ se răspândeau toți la casele lor. Pe fețele/
bătute de vânt și soare nu prea puteai citi (gâtul brăzdat/ de
muncă; pe sub guler carnea mai tânără, albă).// Vecinul Hajdu
tâmplarul parc-ar fi avut ochii tiviți cu lemn./ Pe buze uitase,
ghemuit de mult, un surâs. el se intorcea/ de la adunare cu pasul
rar; era doar puțin/ parcă mai gârbovit. s…t // Miresmele vieții se
trăgeau in țărână. Cuvintele in albia lor/ mai săracă. oamenii
munceau, așteptând – «a spera/ e aproape a trăi»… / Munca nu-i
inșelase până acum niciodată.”
Aici, autoarea a pus câte puțin din toate elementele poeticii
sale: atenția asupra oamenilor și aspectelor vieții obișnuite,
interesul minuțios cu care privește detaliile cele mai mundane,
arătarea – Triumful Paparudei – care va altera bunul mers al
lucrurilor și care, in final, va destabiliza principiile de bază
ale societății rurale. Firește că Paparuda este expresia alegorică
a comunismului, iar urmările acestuia sunt doar sugerate. E nevoie
de experiența anterioară a cititorului pentru a completa, cu
propriile amintiri, imaginea Paparudei. Autoarea nu riscă, sub nici
un chip, redundanța sau impresia de pedanterie pe care le-ar putea
da imaginile mai categorice de atât.
La douăzeci de ani după căderea vechiului regim, la ceva vreme
de la primele incercări poetice ale Ioanei Ieronim, este de bun
augur să privim in trecut, spre viața autentică, spre viața
dintotdeauna.
*) Ioana Ieronim, Triumful paparudei, Editura Vinea,
București, 2009, 238 p.
Iulia Iarca este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București. A publicat cronici literare la revistele România literară, Cuvântul. Participă la un proiect de cercetare in cadrul Institutului “G. Călinescu” privind fenomenul literar al anilor ’90.In prezent, urmează in anul al doilea masteratul de “Studii Literare Românești”.