Ceea ce seduce în poezia Ancăi Mizumschi sunt mai întâi titlurile, de regulă parafrazări inteligente: Anca lui Noe, Aurolanca, Iubesc, Doamne, ajută neiubirii mele, Grupuri de suport pentru dependență, Iisus citește din ziar etc. Îți fură ochiul și-ți magnetizează creierul.
Dincolo de titluri, nu e de găsit o inteligență de tip Mircea Dinescu sau, alta, de tip Florin Iaru. Sunt poeme limpezi, cu dicție clară, nediscursive însă. În contrapartidă cu ce se întâmplă în poezia feminină tânără, unde sugestia criptică construiește prin juxtapunere poeme rapide, fără fir roșu (Ofelia Prodan, Gabriela Toma, Moni Stănilă, chiar și Andra Rotaru), Anca Mizumschi vrea să spună ceva, susține mereu un punct de vedere. Arta ei se poate povesti, după asimilare.
Suntem în Anca lui Noe, Humanitas, 2009. Volum elegant, hârtie scumpă și vignete în gri-cenușiu, cu ilustrații din altfel dinamicul colorist Vasile-Mureșan-Murivale, care aduce frescele din Capela Sixtină la gradul lor 0, adică le descompune în vectori spermatici. Mai întâi se ia apărarea poetului, fără argumente noi: “mai mult decât soldatul, poetul, care nici el nu are viață prea ușoară, fiind oștirea cu un singur soldat, are măcar dreptul său la blazon” (Oștirea cu un singur soldat).
În arta ei, autoarea pozează îndelung, decorul și mimica fiind cele romantice: singurătatea și inadaptarea: “cel mai bine mă pricep să fiu singură/ așa cum alte femei merg pe catwalk/ în plină lumină,/ am devenit faimoasă pentru singurătatea mea/ am poze cu singurătatea mea/ pe care dau autografe” (In turneu). Multe asemenea poetizări lejere pe teme grave au farmec: se pleacă de la o idee interesantă, inspirată, care însă se diluează pe parcurs în versuri foarte transparente, predictibile. Așa se întâmplă în Cimitirul eroilor, în care primele 7 rânduri conțin miezul poemului: “prietenii mei au plătit poezia cu viața lor/ pielea lor a stat un timp/ în față la casa scânteii/ ca pielea jupuită a sfântului sebastian/ ucis pentru toate lucrurile/ în care a crezut”. După care se trece la poezia despre poezie, sau mai curând la cea despre scris și scriitori. Situații de boemă exemplare: vin, poezie, femei plecate, singurătăți, eventual un cântec și repudierea de plano a realității pragmatice, fără referințe precise. Până și ideea dublului romantic este pusă la treabă într-o poetizare a tot și a toate, într-un demers postmodern ce încă vibrează la cântecul de sirenă al șaizecismului: “trăiesc în pielea mea ca un travestit/ în pielea altcuiva și urc scările/ ținându-mă de mână cu anca mizumschi/ o necunoscută pe care o agăț în fiecare seară/ în alt bar” (O necunoscută într-un bar).
Am senzația că poeta se ambiționează să abordeze marile teme într-un registru dezinvolt, simpatic. Încearcă astfel să împace capra cu varza. Este posibil oare așa ceva? Iacătă un poem dedicat lui Johann Gutenberg, despre litere și text, firește: “dacă textul a murit/ nu o să mai rămână nimic,/ nici măcar acea foiță de hârtie/ în care mi-am învelit copiii/ în timp ce le citeam din ea/ mai multe povestiri până când/ corpul lor mic lua formă de litere” (Spațiu locativ). Poezia este realitatea primordială a scriitoarei. În consecință, despre ea scrie cu predilecție, dar fără analize și tehnicități, ci pur și simplu așa, direct – POEZIA – ca o mantră. De fapt, referirea continuă la poezie asigură impresia de detașare romantică de cotidian. Mai este o detașare, însă, anume aceea de prăbușiri interioare. Nimic nu trebuie să fie prea profund, prea abrupt sau prea obscur. Dispoziție clasică în ambalaj romantic: “Autobuzele fură din timpul meu; stațiile lor cu tot cu/ trotuare îmi trec pe sub tălpi, niște scări rulante orizontale/ care mă mută din loc în loc și mă împiedică să mă afund/ în poezie ca atunci când îți intră tocurile în asfaltul topit,/ la universitate (Bucăți din Anca).
Și totuși, autoarea se grăbește să mă contrazică într-un text ca Biografism ulcerant, care mai că anunță douămiismul, dacă ne luăm după titlu. Este mai mult o colecție de concepte dispuse într-o structură gen teoria literaturii: “In Anca lui Noe planetele se aliniază pe aceeași axă: biografismul ulcerant al autoarei,/ incizia sigură cu care sunt tăiate cuvintele și preocuparea pentru un adevăr rostit/ fără anestezie. Vocația Ancăi Mizumschi este <<ulcerul hemoragic>>. Discursul poetic/ declanșează ieșirea din starea de letargie a cititorului, recâștigarea memoriei fiind/ rezultatul refluxului de supraviețuire pe care poezia îl poartă cu sine, alunecând/ scrijelitor prin viața celui care scrie”.
Cu alte cuvinte, Anca Mizumschi este o autoare mobilă și versatilă, ieșind în pagină drapată exclusiv în stofă poetică. Pe de o parte, ea ține să-și încânte cititorii – pe care-i vrea numeroși -, pe de altă parte, când simte că o pândește acuzația de “prea accesibilă”, scoate repede din ghiozdan cuvinte mari, teme și concepte cu care face un joc de supratehnicizare. Întrebarea este ce aduce nou această poezie, dacă tot ne acuză Rorty că am evadat dintr-o cultură filosofică înspre una literară, că nu mai căutăm adevărul mântuitor, ci noutatea?
Mai echilibrat și mai concav mi s-a părut volumul Poze cu zimți. Parcă mai puțină străduință și mai multă inspirație. Mai mult firesc, pe scurt. Iată un fragment din (melcul): “Eu când îmbătrânesc mă strâng/ în jurul meu ca o pilitură subțire/ pe un pat de magnet/ moale și total lipsită de amenințare”.
Aștept de la Anca Mizumschi un al treilea volum, în care să depășească stadiul actual al liricii feminine de la noi – cea de bună calitate, evident – măiastră la tehnică, dar prea obscură, prea programat delirantă. Știu că ea ne va scoate din impas.
Felix Nicolau este conferențiar universitar la Facultatea de Litere și Limbi Străine a Universității “Hyperion” și la Universitatea Tehnicǎ de Construcții din București. A publicat cǎrți de criticǎ și teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul eminescian), un roman (Tandru și rece,) și versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul de invenții). Colaboreazǎ la revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.