Proprietar al mai multor blog-uri pe Internet,
contribuabil la fondul poetic virtual situat pe site-uri
literare asiduu vizitate și onorat cu un debut la Editura Cartea
Românească, Stoian G. Bogdan amenință să devină un mogul al
noii poezii. Și pe bună dreptate. Acest foarte tânăr autor propune
o contrapondere indrăzneață la imaginea romanțios-meditativă pe
care o avea la noi, până de curând, poetul prin excelență. Nu se
teme de limbaj, nu afișează inhibiții sau modestii. El este cel
dintâi care se declară poet, ba mai mult, “poem”, pentru ca – mai
apoi – comentatorii să intărească spusele lui. Dacă insă această
indrăzneală de-a dreptul excentrică nu ar fi fost dublată de un
talent pe măsură de ascuțit, dacă luciditatea nu ar fi fost de
partea lui, destinul i-ar fi zâmbit, cu siguranță, știrb.
Așadar, ce are mai de preț volumul Chipurile și de ce
lectura lui reușește să fie atât de plăcută? Poeți rebeli,
poeți-lichele am mai vazut și la alte case, mai mari sau mai mici.
Am văzut cum curentele literare – prin scrierile unor poeți
capricioși – au sucit gâtul retoricii pentru ca, mai apoi, să il
fixeze, cu grijă, la loc. Atuul poeziei lui Stoian G. Bogdan este
prospețimea. Fiindcă cele mai izbutite poeme sunt intotdeauna cele
care au aciditatea anticanonică și anticlasicistă a tinereții. SGB,
după cum e cunoscut printre semenii săi, iși câștigă cititorii mai
ales atunci când le contrazice, cu istețime copilărească,
așteptările, fie și pe spații mici.
Metoda lui Stoian G. Bogdan iși fizează miza in fiecare
poveste a Chipurilor. Cu fiecare poem, apare o altă poveste,
cu propriul ei colorit, cu doza individuală de lirism sau de
narativitate. Poate tocmai de aceea, comentatorii acestei cărți se
impart, egali la număr, intre a pleda pentru un aer predominant
prozastic și, dimpotrivă, pentru unul de un lirism răvășitor. Cât
despre diversitatea lexicală, ei bine, poetul nostru nu se
rușinează de cuvinte, domesticește haios argoul și il innobilează
prin intenție literară. Știe, de asemenea, să dozeze elementele
patetice prin injectări ironice și scapă basma curată și de
primejdia melodramatismului desuet. Ultimul poem din volumul
Chipurile, intitulat acasă, prelungește o stare
duios-vâscoasă, imbietoare la empatie, care pare, insă, că se
indreaptă cu toate forțele spre un patetism nu tocmai onorabil.
Finalul, insă, este salvator și reprezentativ pentru răsturnările
profesate de SGB: “cobori din mașină pe țărâna in care ți s-a
terfelit copilăria/ acum ești om in toată firea nu ca atunci când
ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tat’tu/ trântești portiera
in urmă tragi din țigară fum după fum/ iți faci curaj deși-năuntru
nu te mai așteaptă nimeni/ o gașcă de ani ți-a pângărit casa/ dar
carul mare e tot intre nuci limpede/ nu e monica să ți se gudure la
picioare/ nici ursu să-ți sară in brațe/ pășești pe potecă și iți
lipsesc din mâini gălețile cu apă/ insă mamaia s-a retras demult
dintre oale/ te cheamă scândurile din ferestre/ auzi printre
zăbrele cuvintele alor tăi/ acul de patefon sorbindu-le din riduri
muzica/ susurul vinului curgând in pahare/ deschizi pumnii și
mângâi cu vârfurile degetelor zidurile/ aici dădeai cu capul când
te simțeai prost prost/ aici a bușit traian pisica ta hoață/ aici
era ușa/ intri/ aici te-ai blocat/ și parcă simți leșinul
apropiindu-se din camerele goale/ cu poze arse cu păienjenișuri și
mii de șobolani legați de coadă/ te ghemuiești intr-un colț al
salonului/ și-ai vrea să plângi dar parcă fuți finalul”.
Totuși, dincolo de numeroasele povești, imaginate in versuri
cu concentrație mare, Chipurile este o carte care se uită,
topită, narcisiacă, in oglinda propriei imagini. Textele cu rol de
artă poetică – cu alte cuvinte: dornice de a se autodefini intr-un
mod cu totul profitabil – se intâlnesc la tot pasul. Incepând cu
dedicația livresc-năstrușnică din prima pagină a volumului,
direcția spre “virtutea majestății sale, Gorică, Gorică Pirgu” este
trasată subliminal. Pe măsură ce parcurgem cartea, vedem repede
atitudinea de voyou cu substanță estetică, amestecul dintre
o lichea cu ochi umezi și un poet inventiv. Stoian G. Bogdan se
revendică de la personajul atât de controversat al lui Mateiu
Caragiale pentru a se face mai bine ințeles, dar și dintr-o pură
cochetărie livrescă.
Radu Andriescu vorbește, pe coperta a patra a cărții, de
componenta biografică aptă să cântărească foarte mult in
construcția poemelor: “Dacă ai pe cine să intrebi, intrebi și afli
că mai mult de jumătate e biografem.” Intr-adevăr, cred că
insolitul poemelor descinde, cel mai probabil, din verosimil, din
substanța pe care o cunoaștem bine venind din realitate: SGB are o
biografie groasă, mustoasă, prielnică pentru literatură și,
totodată, abilitatea de a o transforma in literatură. In
Chipurile, sunt poeme total subiective, care incearcă să
explice toanele unei personalități năzuroase, apoi sunt texte in
care SGB se imaginează pe sine drept personaj in povești
halucinante și, pe urmă, cele cu adevărat memorabile, sunt
poemele-chipuri, care conturează oameni stranii atât de bine
alcătuiți, incât ii poți vedea defilând prin paginile cărții. Dacă
in textele din primele două categorii, se pot observa anumite
stângăcii ușor de trecut cu vederea, cele din ultima categorie
marchează, fie și timpuriu, un stil bine individualizat, ba chiar
recognoscibil.
Volumul Chipurile marchează cel mai reușit debut din
anul acesta. Și merită să fie privit ca atare.
*) Stoian G. Bogdan, “Chipurile”, Editura Cartea
Românească
Iulia Iarca este absolventă a Facultății de Litere,
Universitatea din București. A publicat cronici literare la
revistele România literară, Cuvântul. Participă la un
proiect de cercetare in cadrul Institutului “G. Călinescu” privind
fenomenul literar al anilor ’90.In prezent, urmează in anul al
doilea masteratul de “Studii Literare Românești”.