Câteodată îl surprind pe David, la nici trei ani, cu o privire
fixă, serioasă. Își așază mâna pe obraz, ca și când ar dori să se
asemene cu Gânditorul de la Hamangia. Un părinte nebun, veți spune
– devenit lunatic, mult prea încântat de aptitudinile încă
neîmplinite ale copilașului. Când îl văd totuși așa, mi-l închipui
gândindu-se la ceva peste douăzeci de ani. Atunci, chiar se va
gândi. Va medita. Acum însă a prins doar poza unui om matur, pe
care l-o fi văzut de curând. Și ceea ce mie mi se pare o notă
meditativă este doar copierea posturii unui adult.
Câteodată David esențializează impulsurile auditive și vizuale,
contopindu-le în câteva cuvinte. Dacă aude deodată cuvinte prea
multe pentru urechiușa lui mititică, se oprește locului. Ca și cum
cuvintele i-ar tăia din elanul înnăscut. Ca și cum cuvintele i-ar
fura din mișcare. Stă și parcă vrea să le prindă din zbor,
cuvinele, așa cum se năpustesc ele spre el. Nu se lasă și merge pe
urma lor. Începe să vorbească. Nu îndrugă vrute și nevrute, abia
câteva cuvinte nu prea lungi, căci i se împleticește limba,
obișnuită până mai an cu țipete ascuțite, dar nuanțate, și sunete
nearticulate.
E prea mică limbuța lui și nu poate să le formuleze pe toate cele
învățate din zbor. Încă. Nu poate pronunța r. Nu-i reușește asta
nici doi ani mai târziu. Cum să pună el limba pe dinții din partea
stângă, cu gura ușor deschisă, și s-o ia tot repede la o parte.
Prea greu. Așa că r se împleticește, devenind tot mereu un l.
Ulechile, cum ar spune el, le are însă larg deschise la tot ce se
sporovăiește în jurul lui. Auzul fin nu ratează nimic.
Așa se face că într-o seară călduroasă, Cristina, mama lui, a
exclamat nervoasă, vorbind cu tatăl lui Daviduțu la telefon: “Tata
a pierdut trenul de la Galați”. Și tare s-a mai supărat mama, s-a
îmbufnat, a fost iritată. David nu s-a supărat, nici nu s-a
îmbufnat, nici vorbă să se irite aidoma mamei lui. Nici măcar nu
s-a pus pe plâns în semn de solidaritate cu cea care l-a ținut nouă
luni în pântece și pe deasupra l-a mai și alăptat un an. Nooo,
nimic din toate astea. A spus doar, absolut liniștit, rațional și
înțelegător cu soarta: “Tata a pieldut Galațiu'”. Tata, ce-i drept,
a câștigat Galațiul, dar a pierdut Bucureștiul. Nu l-a câștigat
definitiv, ci doar temporar, fiind nevoit să se scoale a doua zi în
crucea nopții, ca să prindă trenul pierdut cu o seară în urmă. Abia
după ce s-a suit în trenul de București a pierdut Galațiul.
Realitatea nu contează, dacă a avut sau nu dreptate
Davidchenu-liebelenu, ci mai degrabă există cu adevărat ceea ce
rămâne pentru noi, în noi, și anume expresia concentrată, serioasă,
filosofică a Daviduțului, cum că tatăl lui a pierdut un oraș
întreg, cu combinatul siderurgic indian și cu Dunăre cu tot.
Iremediabil.
O să ziceți că exagerez și-l laud pe fiul meu prea mult, că am
luat-o razna și descopăr calități inexistente, că am sindromul
părintelui de copil genial. Pericolul există. Când vine vremea
pentru spălat de la începutul serii, tocmai înainte de culcare,
Omama, adică bunica lui, îi spune copilașului: “Acum ne ducem să ne
spălăm”. David nu se mulțumește să râdă bucuros ca mai an, când nu
grăia prea multe, le ținea pentru el. Nu o ia la fugă la baie,
dornic de acțiune neostoită – cu toate că tot mai este îmbrăcat,
dar împlinit de bucurie că înțelege ce este o baie de seară pentru
copilașu-drăgălașu, însoțind goana de preamarea lui bucurie, să
întâlnească apă multă, săpunul, periuța și pasta de dinți -, încât
să uite de tot și de toate. Nooo, noooooo. Liebeluțu se uită fix
spre lampa din plafon, obiectul lui preferat din casă, și zice: “Ne
spălăm, că lumea e muldală”. David a devenit astfel întreaga lume.
Pentru noi este întreaga lume orișicum. Nu mi-am închipuit însă că
o s-o spună așa, pe șleau. Să audă toți. Cel puțin toți prezenți în
cameră. Și stau iarăși să mă gândesc dacă el, un copilaș, chiar
vede crâmpeie de adevăr sau doar omite cuvinte prea complicate
pentru o guriță prea mică?
Intru într-o dimineață în cameră la Davidchen și se trezește brusc,
cum nu i-e felul. Îndeobște îi place să se tot întoarcă de pe-o
parte pe alta în pătuțul lui, să frământe perna până se face un
ghemotoc mic, să se joace cu cearceaful, să se ascundă sub el,
râzând cu gura până la urechi. Apoi, cere să fie acoperit cu
păturica lui, după care să fie descoperit, să-și scoată piciorușele
afară din pat, să le bage înapoi și tot așa, ca și cum ar pipăi
lumea. După care începe joaca cu Patrickuț, câinele lui de pluș
verde – un câine irlandez foarte catolic -, pe care-l strânge-n
brațe mai să-l sufoce de-atâta dragoste.
Acum se ridică precum un arc. Se-ntoarce într-o clipită spre
fereastră și-ntreabă cu ochii cârpiți de somn, dar nedumerit nevoie
mare: “Și sooaaaalele?!?” Mă opresc. Tocmai am tras oblonul de la
încăpere. Soare, nu. Și David repetă, fără supărare, cu siguranță,
însă dornic de un răspuns imediat și limpede, iar timbrul lui se
apropie amenințător de țipăt: “Și soooaaaalele?!” Nu știu ce să-i
răspund. David a văzut c-am tras oblonul dar n-a apărut soarele.
Mare surpriză. Băiețelul meu pare să se fi trezit cu adevărat mai
repede, dar este tare nedumerit, așa că întreabă: “Soalele când
vine în casă?!?”
Aprilie 2008
August 2010