Dâgâdâm, dâgâdâm, așa o ia la fuga-fuguța David prin casă –
aidoma unui căluț, la trap scurt -, îngrădit în entuziasmul lui
nativ de dimensiunile inevitabil finite al încăperii, de cadrul
ușii și de alte obstacole care i se pun în cale pe neașteptate.
Obstacole cum ar fi spre pildă un colț de covor, pe care David nu-l
bagă niciodată în seamă, pentru că bucuria lui este mult mai mare
decât atenția. Și atenția nu se poate niciodată împărți între fuga
cu un obiect drag în mână și un tâmpit de colț al unui covor: te și
miri de ce mai există cu totul. N-ar putea fi oare toate covoarele
rotunde, ca Davidchen să nu mai cadă pe ele cât e el de lung!?! Nu
e prea lung încă, dar, orișicum, promite.
Ce mai, o cameră plină de pericole, camera lui. Acum stă trântit la
pământ. Plânge și tata e musai să-l țină în brațe. Ca durerea lui
să se oprească în iubire. Iar lacrimile lui fierbinți să se usuce
pe umărul tatălui. Acum nimic nu mai doare, în brațe la tata. Viața
are iarăși sens, iar nenorocirea a dispărut ca prin minune. Se mai
văd doar urmele, nișe lacrimi nesuscate pe obrăjori. Da, a căzut,
sărăcuțul de el. Mai ține și de faptul că David dansează în timp ce
fuge, fără să-și ascundă bucuria față de armonia mișcării. Acum o
ia la goană iarăși prin cameră, ca și cum cu câteva clipe în urmă
nu s-ar fi petrecut o nenorocire. Ține ceva în mână. Nu văd ce
este. Așa că mi-e frustrată curiozitatea, acea curiozitate care-a
început cam pe la vârsta lui Daviduțu-liebeluțu și se reflecta în
dorința de-a ști tot, ca și în lipsă elementară de răbdare.
Dispare în altă cameră. Nu mai apare. Nu știu ce s-a petrecut, așa
că mă îngrijorez. Prea mare e liniștea. Să se fi întâmplat ceva cu
el? Nici gând. Davidel stă în fotoliu răscrăcănat, relaxat la
maximum, cu capul înfundat în pernă. Fiecare picior e agățat pe
câte un braț al fotoliului. Eu doar bănuiesc unde e, căci văd în
toată splendoarea lor doar ciorapii-pantalon bleumarin. Capul
trebuie să fie pe-acolo pe undeva. Așa c-o iau pe dibuite. Fac un
pas înainte și văd, dintr-o mare de albastru, capul cu păr castaniu
deschis, cu gura râzând până la urechi. Și, totuși, în postura lui
văd un fel de relaxare tensionată, pentru că nu-mi închipui cum
reușește să deschidă picioarele așa de larg. Aha, să-mi arate mie
ultima lui figură, acum înțeleg. Oricum, i-e bine.
De la pensiunea montană din Donnersbachwald, Austria, am luat capul
unei păpuși de plastic. Bucata roșie ca focul, în formă de clește,
se fixează pe chipul pistruiat al unei fetițe și-i de fapt părul ei
azând continuu. Uuu, ia repede mâna, să nu te arzi!, mai degrabă
nu-i pune mâna pe păr, că n-o să-ți fie deloc bine. Pe deasupra,
părul încins poate mușca, atunci când se închide, claccc!!! și
degetul prins doare nevoie mare. Pe deasupra, capul de plastic are
un zâmbet înțepenit pe chip: “Uite mozartu'”, spune David deodată,
râzând cu exact același zâmbet al jucăriei. Cu mozartu’ prin casă
fugea Daviduț și nici n-aveam habar. Nu se putea ca țara de baștină
să fie alta decât Austria, numai că nu mă așteptam să devin peste
noapte contemporan al marelui compozitor.
Câteodată, când Davidchen stă tolănit în pat, întrebă îngrijorat
despre noua lui jucărie: “Unde-i mozartu’ meu?” Arunc o privire
iute primprejur, nu cumva să lipsească noul odor al Daviduțului din
raza ochilor lui. Noroc că i-am găsit locui ei, jucăriei, așa că-i
la vedere și-i pot împlini dorința pe dată. O apucă de clește
ușurel, ca și cum n-ar vrea s-o doară ceva, o scoate și-o pune la
loc pe chipul etern râzând, așa că jucăria ba are, ba este
vitregită de părul ăla roșu ca focul. Care arde cu flăcări mari. Nu
contează asta pentru băiețelul meu, care spune râzând fericit
“mozartu’ meu”. După care îl așază cu grijă la locul lui, pe o boxă
a radioului. De fapt, la locul lui, pentru că noi ascultăm mai tot
timpul Radio România Muzical. Așa că, adesea, mozartu’ lui David
ascultă Mozart.
Va urma