În parc se poate întâmpla orice. Cu bucurie fiind aruncat de
balans dintr-o parte în alta a stâlpilor de lemn ai leagănului,
David nu mai este mulțumit cu ritmul de modă veche și precaut al
tatălui. Învinge dorința lui de-a experimenta mai mult. Începe să
aibă preferințe “gâgâlicea mică”, așa cum îl caracterizează atât de
bine Omama, bunica lui. Preferințele și le exprimă de acum David,
așezat comod în leagăn, și spune pe un ton hotărât și egal “Mai
tale”. Așa că mă execut și măresc balansul. Tot nu-i destul. Nu
reușesc să satisfac exigența instantanee și arzătoare a fiului
meu.
Mă uit cu atenție la David și încerc să-mi dau seama dacă are un
simț critic dezvoltat. O să se supere nevoie mare, pentru că nu-i
îndeplinesc cum trebuie dorințele. Nu știu oare că, pe cât de
repede cere, pe atât de repede uită? Sau așa mi se pare mie când
începe să plângă. Atunci îl iau în brațe și-l balansez și-l învârt
sau îl salt în sus. În câteva secunde, plânsul se transformă în
râs, ca și cum supărarea nici n-ar fi existat cu câteva clipe
înainte. Mare minune. Noi nu ne mai putem schimba atât de iute
stările, așa cum o fac copilașii noștri. Stăm și ne înecăm în
tristețe, până devine autocompătimire și acea bucurie a stării de
tristețe din care nu mai poți ieși, pentru că te autocompătimești
și, dacă tot nu ești fericit, să fii fericit în nefericirea ta, aia
care nu-i decât a ta, imperiul tău de neatins. În care ești
singurul stăpân. Cât timp să zaci în el și în fericita nefericire?
Mă uit încă o dată la Daviduț și văd cum râde, iar lacrimile
supărării încă îi mai curg pe obraji, lacrimi aproape uscate, care
acum sunt doar o amintire, trecutul. Trecutul atât de apropiat. Ca
și cum timpul la el s-ar scurge mai repede. Nu știu dacă o să țină
la supărare, dar zâmbetul larg așezat pe chipul lui îmi șterge
orice urmă de îndoială. Îmi spune că gata, necazul a dispărut și
viața merită iarăși să fie trăită.
Concluzia este că leagănul trebuie împins cu forță. Decisiv. Și,
deodată, David trece la comandă: “Leagănul până la pom!”, adică să
împing așa de tare leagănul lui drag, încât să ajungă până la
primele ramuri ale stejarului. La vreo cinci metri înălțime. “Nu
merge, David”, îi spun cu tonul meu de părinte înțelept, gata să nu
capituleze cu una, cu două în fața unei cereri exagerate. Și David
se mai uită încă o dată spre locul dorit. Primele crengi ale
stejarului. Poate e prea mult. Așa că, într-un târziu își acceptă
soarta crudă și repetă “Nu melge, David”.
O privesc pe Larisa, o fetiță de lângă el, care vrea și ea mai tare
în leagăn. S-o împingă bunicul cu putere și mai mare. Îmi spun că,
de când sunt mici, între copii se creează o competiție, cine poate
mai tare în leagăn, cine fuge mai mult, cine are mai multe, cine e
mai ager, cine este, în genere, cel mai cel sau cea mai cea. Chiar
de aici, de la doi, trei ani, începe o luptă pentru putere. Cine să
intre primul la leagăn. Dacă Răzvan nu ajunge la timp, începe să
țipe și s-o amenințe pe mama lui că de ce nu l-a pus în leagăn,
căci el merită mai mult, chiar dacă David a ajuns acolo mai repede.
Și pentru că nu i s-a făcut cheful, izbucnește în lacrimi, suprema
dovadă c-a fost nedreptățit. “Mie mi se cuvine locul din leagăn”,
vrea să zică Răzvan prin potopoul de lacrimi care curg pe obrăjorii
lui “Eu am dreptul, nu tu”.
După ce ajunge sus, pe toboganul verde, David se mișcă mai lent,
pentru că el este visător, se mai uită la pomi și la ramuri, mai
privește vântul, nu se-aruncă în tobogan cu una, cu două, ca într-o
competiție în care premiul este transpirația și obrajii roșii. De
obicei vine un băiat mai mare, care nu știe ce-i aia răbdarea, nu
înțelege ce-i un alt copil, unul mai mic, ci el trebuie să-și vadă
dorința împlinită, așa că-l dă, de obicei, la o parte pe David, ca
și cum ar fi un obiect nefolositor. Ceva ce-i stă în cale. Lui i se
cuvine, iar ceilalți n-au decât să se dea la o parte în fața
puterii lui. E mai mare, nu-i așa? Și dacă-i mai mare nu numai că
are dreptul, dar pe deasupra are și dreptate, iar asta se dovedește
prin forță.
Ne întoarcem acasă, bine legănați de leagăn, bine dați pe tobogan
sau, mai nou, pe tub, care amestecă plăcerea alunecării cu misterul
întunericului. David se urcă în pat. Își ia mașina și o pune pe
burtă. Începe să zâmbească și o plimbă în stânga și-n dreapta.
Mașina o ia în sus și-n jos. Atunci ochii lui David se deschid
mari, ca și când ar fi făcut o descoperire epocală: “Mașina
înoatăăă”. Cum vine asta? Și David îmi arată. Da, chiar așa, mașina
înoată pe burta lui. Trebuie să avem grijă să nu ne udăm. Să nu
inundăm casa. “Să nu stlicăm casa”, pe limba lui David, când face
vreo prostioară.
martie 2008