Îl scap de sub supraveghere pentru o clipă pe David și tresar
doar atunci când aud câte un zgomot mai puternic. Atunci ceva nu-i
în regulă. Camera lui are o nouă înfățișare. E colorată nevoie
mare. O bucurie estetică și altele nu. Da, o groază de cărți zac
acum de-a valma pe parchet și covor, cu coperțile larg deschise.
Băiatul meu sare pe ele cu o voioșie de nedescris, râzând cu gura
până la urechi. Ca și cum ar fi un mic aparat de compactare a
hârtiei, indiferent dacă aceasta este de folos sau nu.
Îmi trece prin minte că-i pe cale să încerce, atunci când
răsfoiește volumul, dacă au fost bine legate unele pagini de carte.
Acelea mai bine lipite sunt supuse probei ferme a Daviduțului. Cât
pot ele să țină așa, între coperți. Depinde de câte ori sare
băiețelul meu pe ele. Sunetul pe care-l scot cărțile, atunci când
le citește pe-ndelete cu picioarele, este mult mai interesant decât
acela produs atunci când face turul camerei cu propriile lui
picioare pe parchetul de stejar, pe care nu poate – spre disperarea
lui – să-l dizloce. Lemnul sună bine, ce-i drept, dar nu îndeajuns
pentru cheful lui neostoit. Are nenorocul că stejarul la picioare
produce mereu același zgomot banal, pe care-l știe de atâta vreme.
Ce plictis în casa asta! pare să spună David. A sosit timpul pentru
a încerca ceva nou.
Cărțile călcate în picioare produc un zgomot mai înfundat, mai
profund, care-ți dă, nu-i așa, un dram de bucurie ascunsă, ce iese
la suprafață abia când încep să zboare paginile din cărți. Sunt și
moi, pe deasupra, și gâdilă plăcut degetele de picior. Atmosfera
din cameră se-aseamănă atât de mult cu toamna și cu vântul de
afară, jucându-se cu frunzele smulse din ramuri. Le tot plimbă,
frunzele, până le ies mințile din cap sau culorile din fibre.
Toate bune și frumoase, numai că foile astea – împinse într-o
vârtej de neoprit prin casă, unde nu își face de cap și vântul,
slavă Domnului!, ci doar picioarele lui David – sunt, totuși,
pagini dintr-o carte. Zboară gândurile și sentimentele personajelor
prin aerul camerei și se amestecă în gesturile și râsetul
Daviduțului; chiar dacă personajele din cărți plâng și sunt triste,
durerea lor este biruită de bucuria neostoită a băiețelului meu.
Bune și cărțile astea la ceva – pentru exercițiile fizice ale
fiului meu. Ca să-i țină nestinsă bucuria. Să fi știut asta Susan
Sonntag sau Hermann Hesse atunci când își scriau cărțile?
Cad pe gânduri și-mi dau seama că, de fapt, Daviduțu-luțu-muțu
nu prea știe el cum vine socoteala cu cărțile astea și la ce-s ele
bune. Așa, o nuvelă, un roman, o piesă de teatru, o poezie. Așa că
n-ar trebui să-l judec prea aspru pe mititel pentru o astfel de
fărădelege comisă fără să știe: să calci cu năduf pe cărți, pînă la
transpirație și epuizare, ca și cum le-ai fi citit, nu ți-ar fi
plăcut și-ți verși năduful pe ele. Ai vrea să dai cu scriitorul de
pământ, deci, cu toate că nu este prin preajmă, ai pe ce să te
răzbuni, pe producțiile lui. Pentru băiatul meu zidurile încărcate
de cărți nu prea înseamnă mare lucru. Spune câteodată în limba
germană “Bücher! Bücher!”, ceea ce înseamnă
“Cărți! Cărți!”, dar asta pentru că i-am zis
eu că această cameră este împânzită cu cărți, le numește doar,
repetând cu fidelitate ce i-am zis. Fiind mic, nu știe să citească,
nu-i încă ahtiat după literatură. Părerea mea este că nu știe încă
ce să facă atunci când pune mâna pe-o carte care n-are pagini
groase și colorate, să-ți sară în ochi. Pentru el, cărțile sunt
obiecte care pot fi scoase din raft, întoarse de pe-o parte pe
alta, ca în final să aterizeze jos, cu un zgomot plăcut, pentru că
fac buff!!! și apoi tocmai bune sunt de călcat în picioare,
căci Davidchenul nu le găsește o altă utilizare.
“Călți! Călți!”, a aflat și el un cuvânt
nou și-l repetă după tatăl lui. Îl rostește încet, cu grijă,
mulțumit că-i scurt și chiar poate să-l rostească limpede. Atunci
radiază. Mă vede deodată că sunt supărat nevoie mare și că pun
cărțile cu grijă în raft. Pentru mine o carte înseamnă mult. Mă uit
la ele cu drag. Zgomotul unei cărți călcate în picioare înseamnă
pentru mine durere, în timp ce pentru el e bucurie. Mare deosebire
între tată și fiu. Și mă întreb pe câte dintre ele o să pună mâna
și-o să le citească atunci când o să știe să citească. Eu eram așa
de dornic să citesc, ce-i drept, la o vârstă mai înaintată decât
el, încât uneori mă ascundeam cu lanterna sub pătură și citeam în
condiții atât de vitrege ore în șir, ca să nu mă vadă mama, care
dăduse stingerea. David știe acum doar să pună mâna pe ele. Nici nu
poate să le apuce însă pe toate bine, căci unele sunt prea mari
pentru degetele lui. Mânuțele nu-l ajută încă așa cum trebuie.
Unele sunt obraznic de grele și-i scapă pe jos, înainte să se
hotărască să le-arunce. Atunci se supără, le ia iarăși în mână și
abia când le dă drumul de la sine putere are lumea iarăși rost.
Acum, așa cum zac pe parchet, a hotărât că-i mai bine să le lase
acolo. Arată bine pe jos. A și obosit să le tot calce în picioare.
Broboane de sudoare îi curg pe obraji și se opresc în cămășuța lui
portocalie. Dansul înfocat pe ele, minute în șir, își cere tainul.
Ce-i mai trebuie însă, ca totul să fie perfect? Vocea lui David dă
acum o nouă comandă. “Muzică”.
Iulie 2008