David nu vrea să asculte poveștile de vis ale lui Oma, pe care i
le spunea fiilor ei, Peter și Thomas, și-i adormea buștean în epoca
comunistă. Nu vrea să asculte nici poveștile Cristinei, spuse cu
voce lină, rar și adormitor, tocmai bune de închis ochii unui
copilaș seara. Nu ascultă nimic, ci doar așa, pe bucățele, dar în
schimb e un mare fan al revistelor. Lângă capul lui este un vraf de
reviste, gata de răsfoit. Pentru el totul este o revistă, de la o
bucată de foaie albă, care și ea trebuie citită pe îndelete, chiar
dacă nu scrie nimic pe ea, până la revista-foto a lui tata, masivă
și greu de ținut în mânuțele lui, darămite de mânuit, așadar de
răsfoit. Totul trebuie răsfoit. Dat de la dreapta la stânga, cu
mișcări egale sau iuți. Acum citește pe-ndelete cotorul roșu al
unei cărți mult lăudate și spune, cum zice el, bazaconii, după ce-o
citește de-a fir a păr. O fi o carte slabă. Și vede că nu prea are
ce citi, așa că cere imperios “Leviste, eu vleau leviste”. Așa că
David nu-și poate începe sau sfârși ziua fără reviste.
Acum, ar fi nedrept să spun că David chiar crede că o factură de
aparat video, ce-i drept un pic colorată, dar plină de cifre și
litere gri spre negru poate fi o revistă. Așa că bucuria mare a
suflețelului său, zâmbetul ce-i deschide chipul, seninătatea care
răsare pe obrajii lui sunt aduse de un produs glossy, eventual cu
multe poze de femei și bărbați. Mai degrabă de femei. Râde și pune
degetul pe un chip de femeie, iar apoi îi găsește un nume numai de
el știut. Spre pildă de-acum cu revista în brațe o descoperă pe
“Pisoaia, ea se cheamă Pisoaia”. Noi ne mirăm de numele găsit, dar
ce să-i faci, zice Daviduț-liebeluț Pisoaia, Pisoaia rămâne. Și
descoperim degrabă trăsăturile feline ale Pisoaiei, cu mănușile ei
negre de lână sub care-și ține ascunse ghearele de fiară.
Am văzut cine-i și Pisoaia asta, dar nu pentru multă vreme, căci
David, odată ce numește personajul feminin demn de cheltuiala de
revistă lucioasă, care îți scapă printre degete, gata, și-a epuizat
de-acum interesul pentru ea și trece mai departe fără regrete. Și
cum vedem că multe chipuri de femei trec nenumite, adică lipsite de
identitatea davideană, îl întrebăm de curiozitate “Da’ pe ea cum o
cheamă?” Davidchenul se oprește din graba de-a termina de răsfoit
în mai putin de un minut o revistă de vreo două sute de pagini.
Cade pe gânduri. Trebuie să zică ceva, el, meșterul numelor de
femei la minut. S-a hotărât, pe ea, uite pe asta din pagina de la
stânga, o cheamă Plini. Și altele nu. Și pune degetul apăsat pe
haina ei. Mulțumit de realizare, Davidel, cum îi spune de obicei
Tantieni, strămătușa lui, începe să zâmbească și-i apare gropița pe
obrazul stâng, pe care nu ne-o arată decât atunci când este pe
deplin mulțumit de-o faptă a lui. Mult râvnită de noi, s-o vedem și
să ne minunăm de cât de frumos este copilul. Ptiu, ptiu, să nu-l
deochem. Are ceva roșu pe el?!? Noroc că da și-i apărat de deochi.
Așa. Îi apare gropița de bucurie lui Daviduț pe obrazul stâng și,
spre bucuria noastră, vedem că apare și una mică pe obrazul drept.
Măi să fie. Chiar așa.
Încă o realizare a familiei Sragher. Gropițele de pe obrajii
copilului. Sau o fi o realizare a lui și noi doar ne-o asumăm?
Numai că Plini, sărmana de ea, își trăiește gloria efemeră la fel
de repede ca și celelalte femei botezate de Daviduț. Dispare într-o
clipită din fața ochilor noștri, înainte de-a putea vedea ce are
din Plini fata din poză. Asta și spre disperarea mută și neștiută a
producătorilor revistelor, care s-ar fi așteptat ca pe niște
chipuri fotografiate cu greutate să zăbovească mai mult privirile.
Dar ce poți cere unui copilaș de trei ani care în numire vede
singura împlinire?!? Dă o groază de pagini deodată și-apare o
figură care-i atrage atenția cu osebire. David se oprește mai multă
vreme asupra chipului. Se gândește și nu întârzie să ia decizia.
Numele e ca și dat: “Aceasta se cheamă Loewa”. Dixit. Nu se poate
să-i spunem altfel. Așa că, indiferent ce ar putea crede alții, ea
tot Loewa se numește. Nu încape îndoială. Cu toate că n-are păr
bogat, așa, de leoaică, ci tuns scurt și negru, la modă, ea tot
Loewa este. Ne întoarcem în deșert, cu mintea, să vedem unde am
putea s-o plasăm, așa, pe leoaica lui David. Numai că-n clipa
următoare iubitu, cum îi zicem noi, ne aduce iar în fruntariile
Europei și ne taie porția de visare. “Gata”, zice intempestiv.
Timpul de numire a fotomodelelor a luat sfârșit. Aruncă revista pe
jos, iar noi mai apucăm să auzim doar țipătul Pisoaiei,
turtită-ntre coperți.
Decembrie 2008