David se plimbă prin cameră, de fapt aproape că fuge. Se oprește deodată brusc, gata să cadă pe covorașul care alunecă pe parchet, numai așa, să-i facă în ciudă. “Da‘ ce-i aia?” arată el intrigat cu degetul spre pieptul lui Omama. Acolo atârnă un mărțișor prins într-un ac de siguranță. Un fluturaș violet și transparent, înconjurat de-un fir roșu împletit cu unul alb. Seamănă mai degrabă cu o cruciuliță colorată. Când merge Omama, mărțișorul aproape că se mișcă, de parc-ar fi gata să-și ia zborul. “Un mărțișor, Daviduț. E un mărțișor”, îi răspund. Se uită la el cu mirare, pentru că nu mai văzuse niciodată un mărțișor. Sau uitase de anul trecut. “Și unde-i mălțișolu’ lui David?” întreabă el retoric, cu voce tare.
Încep cu explicația rațională, căci copilul nu trebuie învățat cu interdicții de-a valma. El trebuie tratat ca un om matur. “Știi, băieții nu primesc mărțișor. Eu i-am dat lui Omama un mărțișor, pentru că-i 1 Martie. Și mamei tale i-am dat unul. Băieții nu primesc.” David se uită cu ochi mari la mine. Se pare că încercarea mea de-a raționaliza raporturile cu băiețașul n-a dat roadele scontate, pentru că repetă întrebarea: “Și David? Unde-i mălțișolu’ lui David?!?” Păi, cum vine asta. Oma și mama au mărțișoare, dar cum de se poate să nu aibă și Daviduț? E o socoteală simplă. Și o mare nedreptate. Să vadă el atârnând la pieptul altora fluturași cu fir alb și roșu, iar pieptul lui să stea gol-goluț, ca și cum s-ar pregăti să facă băița de seară.
Nu se poate așa ceva. Rușine. De trei ori rușine. Așa că-și îndreaptă din nou privirea spre mine. “Și Daviduțuuuu???” Acum nu mai pomenește mărțișorul, dar este clar că despre el e vorba și că mocnește în el supărarea. Încerc să reiau din nou lecția de pedagogie, dar cuvintele mele se izbesc ca de un zid. Mărțișorul sau începe războiul. Și-mi spune Cristina, ca să mă îmbuneze, “Hai, dăi și lui un mărțișor. Nu știi, în Moldova primesc și bărbații de 1 Martie”.
Asta n-o mai știam. Așa că mă duc să iau un mărțișor, ca un bun moldovean ce nu sunt, dar devin, de dragul lui Daviduț. Oma i-l prinde cu un ac de siguranță pe puloverul negru. “Uite mălțișolu lu’ Daviduțu”, țipă David cu mândrie și se-mbujorează tot. Numai că nu se termină aici nedumerirea: “Unde-i mălțișolu’ lui tata?” întreabă el. Chiar așa, toată familia are un mărțișor, numai tata nu. Așa nedreptate n-a mai văzut vreodată Daviduțu-liebeluțu. Un mare simț al dreptății îl animă de mic. “David ca David, da’ tata nu”, spun pe o voce fermă, care nu poate fi contrazisă orice ar fi. Evit astfel să trec și eu Milcovul dintr-o sorbire, numai așa, de dragul lui David. Și el renunță la încercarea de-a introduce mărțișorul în toată familia. Se oprește în schimb, își bagă bărbia în piept, uitându-se câș, ca să se asigure că minunea-i la locul ei, că-i șade așa, atârnând, la piept. Pune mâna pe el, ușor, ca o mângâiere, să vadă cum e la pipăit. După care o zbughește prin casă, împins de veselie. Tare-i mândru că are și el mărțișorul lui. Nu-l vede destul de bine, așa că o pornește spre oglinda mare. Acolo stă și-l admiră ba dintr-o parte, ba din alta. Un fluturaș transparent, ițit pe-un firișor. Abia acum e bine. Totul a intrat în normal. Lumea are iarăși sens. Și Daviduțu, mărțișorul lui.
Totul e bine doar o vreme. Căci într-o bună dimineață se trezește îmbrăcat și puloverul lui negru nu mai are mărțișorul. Se uită și vede la Oma mărțișorul ei. Al lui, lipsă. David începe să geamă a supărare: “Unde-i mălțișolu’ lui David?” Ne dăm seama și noi c-a dispărut obiectul de mare preț din dreptul inimii copilului. Rămânem și noi uimiți. Văzând că nu primește nici un răspuns urgent, vocea lui nerăbdătoare capătă inflexiuni de dramă: “Unde-i mălțișoluuuuuuu lu’ Daaavid?” Aproape c-a început să plângă. Intrăm în panică. Toată familia s-a răspândit prin camere și caută odorul dispărut. Nu tu mărțișor și pace. David, care a fost pentru o vreme calm, participând fără spor la căutări, are acum lacrimi în ochi: “Unde-i mălțișolu lu’ David?” Și nedreptatea asta trebuie imediat și definitiv curmată. Așa că tatăl lui se duce degrabă până la biroul negru și apare cu un mărțișor pe care Omama îl prinde iute la pieptuțul lui Davidchen cu un ac de siguranță, odată cu firul alb și roșu. Fețișoara brăzdată de lacrimi a lui David începe să râdă. Mărțișorul, de data asta un cățeluș alb și transparent – care se aseamănă nevoie mare cu acel cățeluș pe care se dă în parc – sare tot mai sus, odată cu picioruțele copilului. Cățelușul mai are puțin și se pune pe lătrat.
Martie 2009