Se împlinesc anul acesta 700 de ani de la moartea polifațeticului și originalului gânditor catalan Ramon Llull, mai cunoscut sub numele său latinizat Raimundus Lullus, ale cărui opere s-au bucurat de o largă circulație nu doar în întreaga epocă medievală. Lumea catalană a dedicat celebrării lui întregul an 2016, devenit „Anul Llull”. Noi ediții, critice și pentru publicul larg, simpozioane, colocvii, întâlniri ale specialiștilor cu publicul etc. Iar specialiștii aparțin celor mai diverse domenii: filosofie, teologie, logică, filologie, literatură etc.
Nu putea să nu participe la această comemorare convertită în aniversare, Jana Balacciu Matei, dedicată de câțiva ani introducerii în cultura noastră a operei lui Llull. A început în 2010, publicând în colecția „Biblioteca de Cultură Catalană”, pe care o coordonează la Editura Meronia, prima traducere din el, din catalană, Cartea păgânului și a celor trei înțelepți,o pledoarie pentru dialogul interconfesional pe baze raționale, nu prin apelul la autoritățile teologice, un mesaj mai actual ca oricând. I s-au adăugat Blaquerna, un Bildungsroman al tânărului care parcurge toate treptele formării sale în spiritul doctrinei creștine, concomitent cu desfășurarea unui amplu proiect de reformare a creștinătății, și Cartea contemplării lui Dumnezeu.
Anul trecut, a tradus, de această dată din latină, lucrarea cea mai cunoscută a lui Llull, Ars Brevis, inclusă de Editura Polirom în colecția sa „Biblioteca Medievală”, coordonată de profesorul clujean Alexander Baumgarten. Un adevărat „Tractatus logico-philosophicus” al secolului XIV, această carte, forma redusă, din 1308, a Artei, dedicată metodei de descoperire a adevărului prezentate de Llull în diverse versiuni, tot mai simplificate, începând din 1274; lucrarea atrage astăzi interesul logicienilor și al informaticienilor, care-și descoperă în el un precursor îndepărtat.
În sfârșit, recent, Jana Balacciu Matei a scos, din nou în colecția pe care o coordonează, Cartea minunilor, scrisă de Llull la Paris între 1287 și 1289 și dăruită regelui Franței Filip IV cel Frumos, spre instruirea sa, nu doar doctrinară, ci, mai ales, politică și de guvernare. „Minunile” sunt aici surprizele, cele mai multe neplăcute, ce trezesc minunarea, uimirea personajului care, călătorind prin lume, constată cât de mult se abat oamenii, făpturi create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, de la menirea dată lor de creator. Un întreg capitol, o adevărată cascadă de pilde despre animale, este o satiră biciuitoare la adresa lumii politice. Cum o vedea în secolul XIV autorul. La fel cum o vedem și noi astăzi. Încă o dovadă a actualității lui Ramon Llull la 700 de ani de la moarte.
38. Despre consiliul regal
Când Leul a fost ales rege, a ținut un frumos discurs în fața întregului său popor, vorbind astfel:
– Seniori, a fost voința voastră să vă fiu rege. Cu toții știți că meseria de rege este foarte primejdioasă și obositoare: primejdioasă, fiindcă din cauza păcatelor regelui se întâmplă de multe ori ca Dumnezeu să trimită pe pământ foamete și boli, moarte și războaie; și tot așa face și din cauza păcatelor poporului. De aceea este primejdioasă pentru rege cârmuirea, atât a lui însuși, cât și a poporului. Iată de ce vă rog ca toți împreună să îmi dați sfetnici care să mă ajute și să mă sfătuiască, pentru salvarea mea și a poporului meu. Cei pe care mi-i veți da, vă rog, să fie oameni înțelepți, fideli și demni de a fi sfetnici și tovarăși ai regelui”.
Baronilor toți și poporului le-au plăcut cuvintele rostite de rege și toți au fost încântați de alegerea lui. Au căzut de acord ca Ursul, Leopardul și Ursoaica, Șarpele și Leul să fie sfetnici ai regelui. În fața curții, toți aceștia au jurat să-i dea sfaturi credincioase în tot ce-or să poată.
Tare a nemulțumit-o pe Vulpe că nu au ales-o sfetnic și, în prezența curții, a spus aceste cuvinte:
– După cum scrie în Evanghelie, Isus Cristos, rege al cerului și pământului, a vrut să aibă prietenia și tovărășia oamenilor simpli și umili și de aceea a ales apostolii, care erau simpli și umili, ca să arate că i-a ridicat în virtute și astfel nu mai sunt umili. Împotriva voastră, a tuturor, spun că mie mi se pare că, la fel, regele ar trebui să aibă în consiliul său animale simple și umile, care să nu fie mândre de puterea și neamul lor și nici egali cu regele să nu vrea să fie, iar pentru animalele simple care trăiesc cu ierburi să fie pildă de nădejde și de umilință.
Elefantului, Mistrețului, Țapului și Berbecului și altor animale care trăiesc cu iarbă li s-a părut corect ce-a spus Vulpea și ei toți l-au sfătuit pe rege ca Vulpea, bună oratoare și cu mare înțelepciune, să fie în consiliul lui. Iar Vulpea l-a sfătuit pe rege că este bine ca Elefantul, Mistrețul, Țapul și Berbecul să facă parte din consiliu.
Au cugetat adânc Leopardul și Ursoaica când au auzit că Vulpea va fi în consiliu, căci s-au temut că, cu marea ei măiestrie la vorbă și marea ei viclenie, să nu-l pornească pe rege împotriva lor, mai ales fiindcă ea pledase pentru alegerea lui mai mult decât oricare alt animal.
– Senior, a zis Elefantul către rege, la curtea voastră este un Cocoș, frumos la înfățișare și înțelept, priceput să fie stăpân peste multe găini. El cântă în zori limpede și frumos; mult mai potrivit decât vulpea este el pentru consiliu.
Elefantul a zis că e bine să fie cocoșul în consiliul regelui, ca să-i dea exemplu cum să guverneze și cum să să se impună reginei și ca să-l trezească în zori să se roage la Dumnezeu; iar Vulpea este bună să fie sfetnic fiindcă e animal înțelept și știe multe lucruri.
Leopardul a zis că nu este recomandat ca în consiliu să fie două persoane care nu se au bine, căci din cauza dușmăniei dintre ele consiliul regelui ar putea fi tulburat. La rândul ei, Vulpea a luat cuvântul și a spus că în consiliu este nevoie să fie animale frumoase și mari, precum Elefantul, Mistrețul, Țapul, Berbecul și Cerbul, căci în prezența regelui este necesară frumusețea înfățișării.
Regele a vrut ca Vulpea și tovarășii ei să fie la curtea și în consiliul său, dar Leopardul i-a zis în șoaptă:
– Sire, un conte era în război cu un rege și fiindcă nu era atât de puternic ca regele, s-a folosit în luptă de șiretenie, și anume i-a dat mulți bani secretarului regelui ca acesta să îi comunice toate stratagemele acestuia în război. Astfel secretarul a stăvilit puterea regelui, care nu a putut pune capăt războiului cu contele.
Când Leopardul și-a terminat vorbele și Leul i-a înțeles aluzia, a zis că să fie la curte Cocoșul, nu Vulpea, ca să nu spună Elefantului și animalelor care trăiesc cu iarbă planurile regelui și ale tovarășilor săi.
39. Despre trădarea Vulpii
Foarte nemulțumiți au fost Vulpea și tovarășii ei că nu au fost aleși în consiliul regelui și atunci Vulpea și-a pus în gând să trădeze și a dorit moartea regelui. Și i-a spus Elefantului:
– De acum înainte mare dușmănie va fi între animalele care se hrănesc cu carne și cele care mănâncă iarbă; căci regele și sfetnicii lui trăiesc cu carne, iar voi nu aveți în consiliu niciun animal asemenea vouă, care să vă susțină.
Elefantul a răspuns că are nădejde în Șarpe și în Cocoș, animale care nu trăiesc din carne. Vulpea a răspuns că într-o țară un creștin avea un sarazin, în care avea multă încredere și căruia îi făcuse multe favoruri; sarazinul, fiindcă era contrar lui prin credință, n-avea cum să nutrească sentimente bune față de el, ci se gândea zi de zi cum să-l omoare.
– De aceea, senior Elefant, a zis Vulpea, cum Șarpele și Cocoșul sunt de neam atât de străin domniei tale și tovarășilor domniei tale, încât, deși nu se hrănesc cu carne, nu vă încredeți în ei, ci fiți siguri că nu se gândesc decât cum să vă facă rău.
Cuvintele Vulpii l-au pus pe Elefant pe gânduri și a cugetat îndelung ce bucluc li se putea întâmpla lui și tovarășilor lui prin alegerea regelui și a sfetnicilor lui. Cât Elefantul medita astfel, Vulpea i-a zis să nu se teamă de rege și de sfetnici, căci, dacă el vrea să fie rege, ea va face tot ce-i stă în putință ca să fie. Dar Elefantul se temea de trădarea Vulpii, care, în mod natural, ar fi trebuit să iubească animalele care se hrănesc cu carne mai mult decât pe cele care trăiesc cu iarbă. Și a rostit aceste cuvinte:
– S-a întâmplat într-o țară ca un șoim să poarte în gheare o șoricică și un sihastru l-a rugat pe Dumnezeu ca aceasta să cadă în poala lui. Datorită rugăciunilor omului, Dumnezeu a făcut ca șoricica să cadă în poala sihastrului, care l-a rugat pe Domnul să o transforme într-o frumoasă tânără. Dumnezeu i-a ascultat rugămințile și a transformat-o într-o tânără frumoasă. „Fiica mea, a întrebat-o sihastrul, vrei ca soț soarele?” „Senior, nu, căci soarelui îi iau strălucirea norii”. Sihastrul a întrebat-o dacă vrea ca soț luna și ea a zis că luna nu are lumină proprie, ci o are de la soare. ”Fiica mea, vrei ca soț norul?” A spus că nu, căci vântul împinge norul unde vrea. Tânăra nu a vrut ca soț nici vântul, căci îi împiedică mișcarea munții; nici munții, fiindcă îl găuresc șoarecii; nici omul, fiindcă omoară șoarecii. La sfârșit, tânăra l-a rugat pe sihastru să se roage la Dumnezeu să o facă din nou șoricică, cum era înainte, și să-i dea ca soț un șoarece chipeș.
Când Vulpea a auzit exemplul, a înțeles că Elefantul nu are încredere în ea și s-a temut să nu o descopere; i-ar fi propus cu dragă inimă Mistrețului să fie rege, cum îi propusese și Elefantului. Dar ca să nu-i afle mulți gândul, a susținut întruna să fie Elefantul rege și a povestit:
– Într-o țară, un cavaler avea soție și un băiat frumos. S-a întâmplat ca soția cavalerului să moară și el și-a luat alta, care îl detesta pe băiat, pe care cavalerul îl iubea mult. Când acesta a ajuns la vârsta de 20 de ani, femeia a chibzuit cum să-și facă soțul să-și alunge fiul din casă și i-a spus că tânărul îi propusese lucruri păcătoase. Atât de mult își iubea cavalerul soția, încât a crezut de îndată tot ce i se spusese și și-a alungat fiul, poruncindu-i să nu îl mai vadă în fața ochilor. Tânărul a fost cuprins de mare mânie împotriva părintelui său fiindcă îl dăduse afară din casă fără niciun motiv și nu-l mai avea la suflet.
Cu exemplul dat de Vulpe, Elefantul a fost în parte consolat și și-a pus nădejdea în cuvintele Vulpii, că va fi rege; a întrebat-o cum o să procedeze ca regele să moară și să devină el rege, având în vedere că regele e atât de puternic la trup și are un consiliu atât de înțelept, iar Vulpea este un animal mic și cu puține puteri.
A răspuns Vulpea dându-i acest exemplu:
– Într-o țară, s-a întâmplat că toate animalele s-au învoit să dea în fiecare zi unul dintre ele leului, să nu-i mai terorizeze cu vânătoarea și leul le-a considerat libere. Zi de zi animalele trăgeau la sorți și cel pe care cădeau sorții se ducea la leu și era mâncat. Într-o zi, sorții au căzut pe un iepure și acesta și-a-ntârziat sosirea, până la ora prânzului, căci se temea de moarte. Leul era furios, că îi era foame și l-a întrebat de ce întârziase atât. Iepurele s-a scuzat și a spus că, în apropiere, era un leu care spunea că el este regele țării și voise să-l ia. S-a mâniat leul, crezând că-i adevărat ce-i spusese iepurele și i-a cerut să i-l arate. Iepurele a luat-o înainte și leul l-a urmat. Iepurele a mers la o mare întindere de apă, un bazin înconjurat din toate părțile de un zid. Când iepurele a stat sus și umbra lui și a leului au apărut pe apă, a zis: „Senior, vezi leul din apă, care vrea să mănânce un iepure?”. Leul a crezut că umbra lui este leu și a sărit în apă, iar iepurele cu iscusința lui l-a ucis.
Când Elefantul a auzit pilda, i-a vorbit Vulpii astfel:
– Un rege avea doi tineri care se ocupau de persoana lui. Într-o zi, regele era așezat pe tron și în fața lui erau mulți baroni și cavaleri. Unul dintre cei doi tineri stătea în fața lui și a văzut pe mantia de mătase albă a regelui un purice. Tânărul i-a cerut regelui să îi permită să se apropie de el; a luat puricele, regele a vrut să îl vadă și l-a arătat cavalerilor minunându-se că un animal atât de mic îndrăznea să se apropie de un rege și a dispus să-i fie dați tânărului o sută de ducați. Celălalt tânăr a fost invidios și a doua zi a pus pe mantie un purice mare și s-a adresat către rege cum făcuse cu o zi înainte tovarășul lui. I-a dat regelui puricele, dar regele s-a tras într-o parte și-a zis că el merită să moară fiindcă nu apără hainele regelui de purici; și a dispus să-i fie date tânărului o sută de lovituri de bici.
Vulpea și-a dat seama că Elefantului îi era teamă să fie rege și s-a mirat că într-o persoană atât de mare ca el poate să încapă atâta frică. Și i-a zis:
– Adu-ți aminte că Șarpele și Eva, care era doar o femeie, au atras mânia lui Dumnezeu asupra lui Adam și a întregului său neam. Dacă Șarpele și Eva au lucrat atât de bine, sigur că o să se poată ca eu, cu mintea și șiretenia mea, pot să fac ca regele să atragă asupra sa mânia poporului.
În momentul când Vulpea i-a povestit pilda despre Eva, Elefantul a acceptat ideea trădării regelui și i-a spus Vulpii că el va fi cu plăcere rege, când ea va reuși ca regele să fie ucis. Vulpea a zis că ea se va ocupa ca regele să moară, iar Elefantul i-a făgăduit mari daruri și mari onoruri dacă se va strădui ca el să fie rege.
(…)
După moartea Boului, Leul i-a întrebat pe Cocoș și pe Vulpe cine-i va fi șambelan. Cocoșul a vrut să spună ceva, dar l-a oprit privirea mânioasă a Vulpii și-a așteptat să vorbească ea prima. Vulpea a zis către rege că Iepurele are o înfățișare plăcută și este un animal umil, ar fi bun de slujba pe care o avuseseră Pisica și Boul. Leul l-a întrebat pe Cocoș dacă e de acord cu ce zice Vulpea și acesta n-a îndrăznit să spună nimic împotrivă, căci se temea de ea, și i-a dat același sfat. Iepurele a fost a făcut șambelan, iar Vulpea s-a bucurat de mare putere la curte, căci Cocoșul și Păunul se temeau de ea, iar Leul credea tot ce-i spunea.
Într-o zi Leul avea de descâlcit ceva important care se petrecuse în regat și s-a sfătuit cu Cocoșul și cu Vulpea. Cocoșul a spus că nu-i de ajuns să-l sfătuiască doar el pe rege într-o problemă atât de însemnată și l-a îndemnat să-și mărească consiliul, căci nu este demn de onoarea unui rege să aibă un consiliu redus, cum era al lui de când lipseau din el Șarpele, Leopardul, Ursoaica și Lupul.
A fost de acord regele să-și ia consilieri și și-ar fi luat, dacă Vulpea nu ar fi rostit aceste cuvinte:
– Într-o țară era un om căruia Dumnezeu îi dăduse atâta știință, încât înțelegea tot ce spuneau animalele și păsările. Știința i-o dăduse Domnul cu condiția să nu spună nimănui nimic din ce auzea și înțelegea din spusele animalelor și păsărilor, iar în ziua când o va face, va muri. Omul acela avea o grădină, în care un bou scotea apă dintr-un puț cu roată, iar măgarul aducea bălegarul cu care se îngrășa pământul. S-a întâmplat într-o seară ca boul să fie pus la jug, iar măgarul l-a sfătuit să nu mănânce seara aia ovăz, ca a doua zi omul să nu-l pună la tras la scripete și să se odihnească. Boul i-a ascultat sfatul și nu și-a mâncat ovăzul seara. A doua zi, grădinarul a crezut că este bolnav și a pus măgarul să tragă în locul lui. Toată ziua s-a chinuit, trăgând, măgarul. Când s-a întunecat, s-a întors în grajd, unde l-a găsit pe bou culcat, odihnindu-se. Și a plâns, spunând: „Stăpânul vrea să te vândă unui măcelar, căci te crede bolnav; ca să nu fii ucis, e bine să te întorci la munca ta și să nu ai figură de bolnav”.
Măgarul i-a spus asta boului ca omul să nu-l pună iarăși pe el la scos apă, căci era mult mai greu decât căratul bălegarului. Boul s-a temut de moarte și a mâncat seara aia ovăz, ca să arate că s-a făcut bine. Stăpânul boului și al măgarului a înțeles ce-și spuseseră cei doi și a izbucnit în râs în fața nevestei. Femeia a vrut să știe de ce râde și el n-a vrut să-i spună, căci se temea de moarte, care urma să-l ia dacă spunea ce auzise de la păsări și animale. Femeia a stăruit mult să-i spună de ce râsese, iar el nu voia să-i spună. Atunci i-a zis că n-o să mai mănânce și n-o să mai bea și-o să se lase să moară dacă nu-i spune. Toată ziua și toată noaptea a răbdat femeia cea rea, n-a vrut nici să mănânce, nici să bea. Soțul, care o iubea mult, i-a zis că o să-i spună și și-a făcut testamentul; și era gata să-i spună de ce a râs. Dar a auzit ce i-a zis câinele cocoșului și ce i-a răspuns acesta.
– Și asta cum a fost? a întrebat Leul.
Vulpea a povestit că-n timp ce-și făcea testamentul, a cântat cocoșul, iar câinele l-a certat că-i arde de cântat când stăpânul lor urmează să moară. S-a minunat cocoșul că e certat de câine pentru cântecul lui și de ce-i spusese, cum că stăpânul o să moară și vrea să moară, ca să trăiască nevasta lui. Și-a zis că bine că moare, fiindcă e laș și nu știe să fie stăpânul unei femei. Atunci a chemat cele zece găini ale lui și toate s-au strâns într-un loc și el a făcut cu ele ce-a vrut. A făcut asta ca să-i arate câinelui că trebuie să se consoleze cu moartea stăpânului. S-au consolat amândoi și cocoșul a cântat, iar câinele s-a înveselit. „Prietene, i-a zis cocoșul câinelui, de-ai fi avut o nevastă atât de rea ca nevasta stăpânului, ce-ai fi făcut dacă s-ar fi întâmplat să te ducă la moarte ca pe stăpân?” Cocoșul a spus că, dacă ar fi fost în locul stăpânului, ar fi tăiat cinci vergi dintr-un rodiu din grădină și-ar fi bătut-o până i-ar fi rupt oasele, ori ar fi făcut-o să mănânce și să bea, ori ar fi lăsat-o să moară de foame și de sete. Bărbatul, care înțelesese cuvintele pe care și le spuseseră cocoșul și câinele, s-a dat jos din pat și a făcut ce-l sfătuise cocoșul; iar soția lui, după ce a fost bătută, a mâncat, a băut și a făcut tot ce a vrut soțul.
După ce Vulpea a povestit pilda de mai sus, a zis că atât de înțelept este Cocoșul, că va ști să dea sfaturi despre orice, de-aceea nu-i nevoie să fie mărit consiliul; mai ales că, de multe ori, mulții consilieri, cu diferite intenții, păreri, dorințe tulbură consiliul principelui.
După Vulpe, a vorbit Cocoșul:
– Un papagal sta pe un copac, cu un corb, și sub copac era o maimuță care pusese lemne pe un licurici crezând că e foc și sufla în lemne ca să facă focul să se încălzească. Papagalul striga la ea și-i spunea că nu e foc, ci licurici. Corbul i-a zis să nu încerce să-l învețe sau să-l îndrepte pe cel care nu primește sfaturi și observații. De multe ori i-a spus papagalul maimuței că nu e foc ce crede ea că e foc, ci licurici, iar corbul de fiecare dată îl certa că vrea să îndrepte ce prin natură e strâmb. Papagalul a coborât din copac și s-a apropiat de maimuță s-o facă mai ușor să-nțeleagă de ce o certa; s-a apropiat atât de mult, că maimuța l-a prins și l-a omorât.
Când Cocoșul a spus această pildă, regele s-a gândit că pentru el o spune și i-a aruncat o privire cruntă. Și atunci Vulpea l-a luat pe Cocoș și l-a ucis în fața regelui.
Când Vulpea a fost singurul consilier al regelui, Iepurele șambelan, iar Păunul ușier, Vulpea o ducea foarte bine și făcea din rege ce voia.
Fragmente din Ramon Llull, Cartea minunilor, Editura Meronia. Traducere: Jana Balacciu Matei. Cuvânt-înainte: Joan Santanach Suñol