M. N. Rusu (botezătorul cărții), Nichita Stănescu (evocat și
invocat), Ion Drăgănoiu (blagoslovitorul), Ioana Ieronim
(tălmăcitoarea), Brâncuși (“cel mai important om dat de români”),
Maxim Dumitraș (artistul ilustrator), Theodor Damian (preot la
biserica românească din New York), George Vulturescu (părintele
revistei și al fenomenului Poesis), Mihai Pruteanu (fost,
vreme de 30 de ani redactor la postul de radio Vocea Americii),
Mihaela Șchiopu (pictoriță), Șerban Foarță (prefațatorul unui volum
anterior), Aurelian Titu Dumitrescu (cavaler al ordinului
Nichitienilor), Nicolae de Popa (ilustratorul unui volum anterior),
Liviu Georgescu (poet găzduitor), Daniel Bănulescu, Mihail
Gălățanu, Ioan Es. Pop, Marin Mincu și subsemnatul
(“postfațatori”), Felix Nicolau (prefațator), Angela Furtună (in
dialog cu autorul), Saviana Stănescu, Nina Cassian, Adam J. Sorkin,
Ștefan Benedict, Empire State Building, Bowery Poetry Club, Mihai
Ursachi, Statuia Libertății, New York University, Matvei
Yankelevich, Mitropolit Antim Ivireanul (strada pe care ființează
Editura Vinea) și incă altele sunt numele in preajma cărora s-a
ridicat la viață cea mai recentă carte a lui Nicolae Tzone – “Oase
de inger” – imprimată la Vinea, editură care a făcut istorie in
ultimii douăzeci de ani (tocmai șade să-i implinească) prin
edițiile sale de poezie.
După cum mărturisește autorul, “Oase de inger” s-a născut din
“oul”unui poem publicat in revista Poesis, cu mai mulți ani
in urmă. Cartea conține trei cicluri/ părți: “poemul care inviază
tot ce pe pământ nu la vremea morții lui a murit”, “oase de inger
in acest poem surâde bunul meu inger păzitor” și “hocus pocus pocus
hocus oasele mele strălucesc in mine ca diamantele”. Toate textele
sunt reluate, in manuscris, in finalul volumului.
“Oase de inger” imi pare a fi, programatic, un al treilea
volum al unui proiect poetic la care lucrează de mai multă vreme
Nicolae Tzone, proiect inceput cu “Nicolae Magnificul” (2000) și
continuat de “Capodopera Maxima” (2007). De această dată, Tzone
ivește tot o carte-obiect, intr-o prezentare grafică remarcabilă,
insoțind-o cu ilustrații după inspirate lucrări ale artistului
plastic Maxim Dumitraș. Titlurile volumelor lui Nicolae Tzone sunt
astfel alese incât desfid, incă de pe copertă, orice altă opinie
care nu se intemeiază pe superlativ. Cum altfel să glosezi in
preajma unor cuvinte precum “capodoperă”, “maxim”, “magnific”? Are
Tzone “tupeu” când iși botează cărțile? Are el vederea impâslită de
vedenii, precum Don Quijote? Sau are el indestulătoare poezie, care
să-i justifice grandilocvența? Să citim (cităm) puțin din “oasele”
lui “de inger”: “poemul ca un frate mă ține de braț poemul ca un
arbore mă ține legat strâns de pământ/ poemul ca un lanț de oțel
indestructibil mă ține lipit de viața mea/ da da deși nici nu mai
țin minte de când am murit poemul mă ține strâns lipit de viața
mea.”
Sau: “versul cel mai frumos s-a mutat de sub limba mea și
din vârfurile dinților mei pe cer/ versul cel mai frumos
strălucește pe cer mai intens decât soarele in miezul zilei/ și mai
misterios in miezul nopții decât steaua polară/ versul cel mai
frumos merge pe jos cu picioarele și cu mâinile goale goluțe/ intre
soare și steaua polară/ mâna mea de carne s-a mutat pe cer să țină
cu forța ei deasupra pământului/ versul cel mai frumos pe care l-am
scris.”
“Tupeul” lui Nicolae Tzone se numește originalitate, “vedeniile” lui sunt viziuni poetice, iar poezia lui este. “Oase de inger” o (re)confirmă.