Facandu-mi curat printre cartile de vizita, am dat cu ochii de una dintre cele mai stranii cu putinta, a lui Gabriel Bacovia, fiul marelui poet George Bacovia si poet el insusi. Intr-o “tara trista, plina de umor”, sigur ca dai si peste asa ceva.
Mi-aduc aminte ca, la vremea la care am primit cartea asta de vizita, imediat ce s-a inchis usa redactiei in urma fiului marelui poet, am izbucnit in hohote cu totii. Acum, dupa atatia ani, intamplarea imi trezeste un sentiment ciudat, ridicolul se topeste in duiosie, dreptunghiul de hartie miroase a neputinta si zadarnicie.
Gabriel Bacovia nu povestea, asa cum am fi vrut cu totii, despre tatal lui, ci despre poet. Probabil ca, asemeni noua tuturor, n-a reusit sa-l cunoasca. Paradoxal, cele mai apropiate fiinte, parintii, ne raman cele mai putin cunoscute, pentru ca nu le percepem asa cum sunt, ci doar in “calitatea” lor de parinti. Ne aducem aminte peste ani interdictiile, severitatea sau dupa caz toleranta, cand si-au luat frigider, cum veneau obositi de la lucru, de ce n-au reusit ca altii sa-si ia masina, daca mergeau sau nu in concediu la bai, daca s-au opus sau nu casatoriei noastre, daca ne-au ajutat cu bani, ce medicamente iau, ce boli au. Atat si uneori nici atat. Rolul de parinti este atat de solicitant, incat nu mai lasa loc (sau poate nici nu e cazul, zic ei!) rolului de om, cu iubiri si deceptii, suferinte si indoieli, cu multe regrete.
Ii cunoastem infinit mai bine colegii de scoala si apoi de serviciu, decat pe acel barbat si pe acea femeie care ne-au adus pe lume. Daca, egoisti si posesivi cum suntem la randul nostru vizavi de copiii nostri, ii vrem si pe ei mortis pana la adanci batraneti tot in rol de copii, sfarsim prin a nu-i cunoaste si deci intelege nici pe ei.
Si ne mai miram ca la inceput de mileniu familia incepe sa semene tot mai mult cu un SRL, ca relatiile se rezuma la mosteniri, la spaima de droguri si la boli cu medicamente costisitoare, la incuscriri profitabile, divorturi consensuale si altele si altele de acelasi fel.
Ma gandesc ca sansa mea in fata copilului meu este ca nu mi-a prea reusit rolul de mama, in acceptiunea clasica, rigida si aseptica a cuvantului. Vreau sa zic, sansa mea de a fi pentru ea macar cat o colega, daca nu cat o prietena. Asa ca ma bucur ca-mi stie toate ratarile, toate infrangerile, toate ezitarile. Stie, adica, ceea ce trebuie. Restul este la indemana tuturor.