O categorie până la urmă marginală în sistemul de control al statului totalitar, informatorii Securității au ajuns să poarte în ochii multora principala vină pentru abuzurile comise în cei 45 de ani de comunism românesc. Mai mult, autorii unor acțiuni condamnabile par să trezească un interes minor, în timp ce acuzațiile se îndreaptă, paradoxal, spre unele dintre victimele aparatului represiv. În urma studiului a sute de dosare din Arhivele Securității, Gabriel Andreescu încearcă să arate cât adevăr și câtă manipulare sînt în acuzațiile aduse unor bine-cunoscuți oameni de cultură români, ale căror cazuri au constituit de multe ori subiect de polemică aprinsă. Volumul său oferă cititorului asaltat de informații contradictorii, care discreditează procesul deconspirării, o cheie de interpretare a unor personaje și situații controversate.
Gabriel Andreescu este conferențiar la Facultatea de Științe Politice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative. A militat pentru respectarea drepturilor omului încă sub regimul comunist, fiind unul dintre disidenții care s-au opus deschis lui Ceaușescu și regimului său autoritar. Începând cu anul 1990 a inițiat înființarea unor organizații nonguvernamentale, printre care Comitetul Helsinki Român, Centrul de Studii Internaționale, Solidaritatea pentru Libertatea de Conștiință. Este director al Noii Reviste de Drepturile Omului. De același autor, la Editura Polirom au mai apărut: Solidaritatea alergătorilor de cursă lungă (1997); Locurile unde se construiește Europa. Adrian Severin în dialog cu Gabriel Andreescu (2000); Ruleta. Români și maghiari, 1990-2000 (2001); Națiuni și minorități (2004); Reprimarea mișcării yoga în anii ’80 (2008); L-am urît pe Ceaușescu. Ani, oameni, disidență (2009). A editat Naționaliști, antinaționaliști. O polemică în publicistica românească (1996), Problema transilvană (în colaborare cu Gusztáv Molnár, 1999), Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Radio Europa Liberă. Vol. I: 1979-1985 (împreună cu Mihnea Berindei, 2010) și Comentarii la Constituția României (în colaborare cu Miklós Bakk, Lucian Bojin și Valentin Constantin, 2010).
Dezbaterea relației dintre oamenii de cultură asupra cărora a fost aruncată stigma colaboraționismului și Securității ar fi avut o cu totul altă evoluție dacă aceștia s-ar fi putut apăra. În majoritatea cazurilor, nu au putut. Sarcina intelectualilor care-și luaseră postura de procurori și judecători ai colegilor lor a fost mai ușoară. Faptul că atât lor, cât și spectatorilor le lipsea cunoașterea necesară, cel puțin în parte, a simplificat și mai mult lucrurile. Între acuzatori se aflau și istorici, și cercetători ai realităților comunismului, precum și oameni cu experiență în investigarea arhivelor literare. Doar că implicarea acestora s-a făcut fără punerea în valoare a competențelor pe care – se presupune – le-ar fi avut în ranița lor intelectuală. Dovada este ușurința și vehemența cu care s-au pronunțat cu privire la conținutul unor dosare niciodată consultate. Cu greu se poate imagina o discreditare profesională mai fățișă decât refuzul de a confrunta ideile cu materialul faptic ce stă la dispoziție.
Poate nu s-ar fi ajuns la o astfel de situație dacă standardele activității de deconspirare ar fi fost elaborate de o instituție performantă, care să se bucure de credibilitate publică. Atunci când a început manipularea dosarelor care face subiectul acestui volum, instituția dedicată deconspirărilor, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), exista de câțiva ani. Consiliul oferea însă, în locul standardelor, scandaluri, abuzuri și ratări.
Nici ratările Colegiului nu ar putea fi înțelese fără a le proiecta pe fundalul mai larg al acțiunilor de sabotare a procesului deconspirării. Adoptarea unei legi a accesului la propriul dosar și a devoalării secretelor din Arhiva Securității ar fi fost firească și de efect imediat după revoluție, cum s-a întâmplat în RDG. Promovarea unui astfel de act normativ s-a dovedit imposibilă până la căderea “regimului Iliescu”, garantul imunității eșalonului doi al regimului Ceaușescu. Mai greu ar fi fost de explicat evitarea unei legi a deconspirării din momentul în care România ajunsese să fie condusă de Convenția Democratică din România, iar șef al statului devenise profesorul Emil Constantinescu. Inițiativa practică a redactării unui proiect de lege în materie îi aparține lui Constantin Ticu Dumitrescu, anunțată încă la începutul anului 1990. S-a făcut caz (inclusiv de către autor) de distrugerea proiectului prin amendarea textului original. În realitate, propunerea legislativă a lui Constantin Ticu Dumitrescu, care includea și prevederi de ordinul lustrației, scurtă, simplă, scrisă cu bună intenție, era departe de nuanțele și exigențele legislative cerute. Elaborarea unui text al accesului la propriul dosar și al deconspirării Securității peste varianta inițială fusese o necesitate.
Adoptarea legii a fost amânată din 1997 în 1998, apoi din 1998 în 1999, când în sfârșit a ieșit la lumină, la sfârșitul anului (9 decembrie 1999). Blocarea demersului legislativ timp de trei ani în timpul mandatului președintelui Constantinescu s-a făcut prin introducerea a zeci de amendamente, unele rizibile, sau prin trimiterea către Parlament a unor proiecte alternative chiar în ultimul moment.
Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității ca poliție politică stabilise constituirea Colegiului CNSAS și începerea activității până în cel mult două luni de la intrarea ei în vigoare. Sabotarea actului normativ a început din primul moment. Mai întâi, prin intervenția Consiliului Suprem de Apărare a Țării, care a anunțat că nu există documente privind legături cu Securitatea ale membrilor Cabinetului Isărescu, atunci la conducerea Executivului. Deși Consiliul Suprem de Apărare a Țării nu avea competențe în acest sens, și-a adjudecat atribute ale viitorului CNSAS, arătând cine are puterea în materie.
A urmat compromiterea legii de către Partidul Democrat. Petre Roman, atunci la conducere, a avut ideea de a-i propune pe Andrei Pleșu și Mircea Dinescu, foști membri ai Partidului Comunist Român, drept candidați ai PD la Colegiul CNSAS. Actul normativ nu permitea o astfel de invenție. Calitatea de membru al Colegiului Consiliului putea fi acordată doar persoanelor care nu făcuseră vreodată parte din partide politice. Cei doi preferați ai liderului Petre Roman au acceptat propunerea. Includerea lor pe lista primului Colegiu, prin votul acordat de Parlament, în ciuda unor critici publice, a creat noii instituții o problemă de legitimitate.
Alte amânări față de termenele legii au apărut în procesul numirii conducerii Colegiului CNSAS și adoptării regulamentului de organizare și funcționare. În loc de cel mult 35 de zile, conform legii, procesul a durat circa cinci luni, finalizându-se la 16 mai 2000. Astfel, membrii celor două Camere și membrii Colegiului CNSAS au contribuit împreună la sabotarea condițiilor care ar fi permis investigarea oamenilor politici la alegerile din anul 2000, în conformitate cu atribuțiile.
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității avea desigur nevoie de un sediu. Legea impusese Primăriei Municipiului București să asigure CNSAS spațiul corespunzător în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a actului normativ. Primăria nu avea să-și îndeplinească obligația legală niciodată, iar Colegiul CNSAS nu a făcut demersul firesc într-un astfel de caz, adică să se adreseze justiției. Sediul provizoriu a fost plasat în Palatul Parlamentului. Or, accesul în Palat era dificil și, dacă se dorea, putea fi făcut imposibil. Luni de zile, Colegiul CNSAS s-a ascuns de beneficiarii Legii nr. 187/1999. A cerut ca telefoanele sale să fie ținute la secret, fapt cu totul contrar statutului de instituție publică. Să ajungi să depui o cerere pentru accesul la propriul dosar ori să întrebi, cum permitea legea, despre eventuala colaborare cu Securitatea a unui demnitar presupunea utilizarea unei adrese. Nici aceasta nu a fost adusă la cunoștința potențialilor beneficiari. În sfârșit, în luna ianuarie 2001, CNSAS a închiriat o clădire pe strada Dragoslavele. Era improprie pentru deținerea arhivei și trebuia plătită o sumă exagerată, fapt care a redus ani la rând bugetul operațional al instituției. Luni în șir a lipsit de pe sediu firma instituției.
Putem concluziona că de la înființarea sa până la jumătatea anului 2001, când împiedicarea cetățenilor români de a-și exercita drepturile devenise un subiect scandalos, Colegiul CNSAS și-a sabotat propria activitate. Mai precis, a împiedicat punerea în practică a Legii nr. 187/1999.
Cele enumerate sunt deficiențe și abuzuri ale primului Colegiu al CNSAS în organizarea activității proprii. Li s-au adăugat greșelile de aplicare a prevederilor actului normativ pe care Colegiul era chemat să-l administreze. Gafele s-au ținut lanț. Regula legii era ca persoanele candidate la poziții de demnitate publică să poată decide dacă eventuala lor colaborare va fi făcută publică ori nu. Dacă nu doreau, trebuiau să se retragă din competiția electorală. Lui Marcian Bleahu, candidat la Primăria Bucureștiului în anul 2000, pe listele CDR, nu i s-a lăsat această posibilitate. CNSAS a dat verdictul “M.B. a fost colaborator al Securității ca poliție politică” și l-a anunțat public fără discuția pregătitoare cu acuzatul. Marcian Bleahu a deplâns demersul Colegiului, iar acesta a refuzat să-și exprime regretele pentru cele întâmplate chiar atunci când greșeala a devenit subiect de presă.
Primele rezultate ale verificării candidaților la alegerile generale au fost date publicității la 23 noiembrie 2000. Colegiul CNSAS a inventat cu această ocazie categoria “colaboratori cu Securitatea, dar fără activitate de poliție politică”, distincție neprevăzută de lege care dilua diferența dintre colaboratori și necolaboratori, sporind confuzia.
Ca și cum cele enumerate nu ar fi fost suficiente, primul Colegiu a dat publicității rezultatele unor verificări doar parțiale ale candidaților PRM și PD. Practic, CNSAS a intervenit în alegerile din anul 2000, căci prin informarea asimetrică a opiniei publice a avantajat anumite formațiuni în detrimentul altora. Într-o democrație autentică, o astfel de acțiune ar fi dus la destituirea membrilor Colegiului.
În concluzie, primul Colegiu are o serioasă responsabilitate de natură instituțională în administrarea obiectului său de activitate. A încălcat statutul CNSAS, a afectat și viețile unor oameni. Una dintre primele victime ale Colegiului CNSAS a fost Ludovic Rákóczi, fost deputat UDMR și candidat al Uniunii în anul 2000. A fost acuzat de activități de poliție politică întrucât răspunsese la interogatorii pe când locuia în zona frontierei. Domnul Rákóczi a depus o contestație, CNSAS a recunoscut că a greșit, dar răul fusese făcut: a trebuit să se retragă de pe lista Uniunii, iar în familie întreaga istorie a fost resimțită dramatic. Colegiul nu s-a simțit obligat să comunice opiniei publice eroarea. Ar fi de pus întrebarea: se poate face oare o ierarhie de responsabilitate între atingerile aduse de Colegiul CNSAS mecanismelor democratice și nedreptățile făcute unor oameni nevinovați?
Din volumul în curs de apariție la Editura Polirom, colecția Plural