În primăvară, Vlad împlinise treizeci și opt de ani și tocmai se despărțise de femeia cu care trăise în ultimii patru ani. Era a treia relație stabilă dintr-un șir care începuse imediat după armată și în care protagoniste fuseseră trei fete venite la București din provincie ca să studieze și, eventual, să se mărite.
Prima, o filoloagă, și-a ratat scopul secund pentru că s-a ținut prea tare și cu prea multă consecvență de o poziție, și anume poziția misionarului. Vlad încercase să o dea pe brazdă în nenumărate rânduri, cu aporii și artificii de retorică împinse până la scoatere de limbă (română). O ruga să-și imagineze poziția aceea în condiții de imponderabilitate:– Cine e sus, și cine e jos acolo, a? încerca el să-și încuie partenera.
– Femeia e jos, răspundea Alina cu accentul ei de Zalău care supraviețuise fain-frumos anilor petrecuți în sudul țării.
– Bine, atunci să presupunem că suntem căsătoriți și că eu sufăr un accident care mă obligă să zac pe spate vreme de mai multe luni. Tu, ca femeie legitimă, nu trebuie să-ți faci datoria aia față de bărbat? Ei, cum o faci?
– Te grijesc și văd să te faci sănătos! răspundea sălăjanca fără umbră de ironie.
A doua femeie, cu care Vlad a construit un menaj armonios ca o melocomedie, l-a iubit vreme de opt ani după care, scârbită de nesfârșita mizerie dâmbovițeană, l-a părăsit cu lacrimi, regrete și mult sex de consolare și a plecat în America, unde s-a măritat cu un băiat fără picioare, dar cu un imens talent de bucătar. În fiecare lună Vlad primea linkuri către site-uri de socializare unde găsea cronica fotografică a unor crăpelnițe în care personaje pestrițe lăudau din gesturi un tânăr simpatic, așezat într-un scaun cu rotile.
În fine, Maia își dorea copii, dar nu și un tată mai mare decât ei cu patruzeci de ani. Într-o zi i-a spus lui Vlad că este însărcinată și că locul copilului este lângă tatăl lui, care nu era el. La revedere, Vlad!
După o lună bezmetică, în care aproape se îndrăgostise de vedeta XXX Stoya, Vlad a început să treacă în revistă femeile eligibile din trecut și prezent pe care le-ar fi putut curta. Din nefericire, niciuna nu avea acea copilărie a sexului, leapșă, coardă și șotron, din privirea Stoyei Stojadinovic sau gesturile acelea de om care își îndreaptă o șuviță și în urma cărora numai Stoya reușea să rămână în pielea goală. Vlad devenise chiar membru al unuia dintre fan-cluburile brunetei, alegându-și un pseudonim viril și, dat fiind că îl chema Vlad, oarecum legitim: Tzepesh. Pe celelalte site-uri – da, o înșela pe Stoya, dar nici ea… – rămăsese la vechiul lui pseudonim cu rezonanță meridională, Baglabucci. Și același bărbat ajuns în pragul crizei anilor de soroc știa să cânte la pian, să vorbească fluent în câteva limbi de circulație și să recomande expert titluri și autori ai literaturii universale pe care îi parcursese cu voluptate în anii adolescenței și ai primei tinereți: Tzepesh Baglabucci. Ceea ce îl rodea, însă, atunci când își pregătea depresiile de după navigările virtuale era faptul că se aprindea total numai la rarissimele filme în care actorii se împreunau în poziția misionarului, de parcă fata din Zalău, odată părăsită, îi lăsase pe cap un blestem cu tâlc, intitulat “Văzut-ai tu?”. Era clar, trebuia să-și refacă viața cât mai repede cu putință, altfel avea să devină la fel de libidinos ca propriile-i gânduri.
În ziua în care, derutat, a surprins-o pe Andreea fumând pe ascuns în parcarea firmei, Vlad tocmai aranjase o întâlnire de probă cu a patra fată din provincie venită la studii în București și care, nemăritându-se, își adormise mărunta nefericire într-o carieră oarecare. Lui Vlad, scena i se păruse într-atât de suprarealistă încât mai târziu avea să o compare cu o secvență dintr-un film în care un cineast lasă uitată din greșeală o cameră de filmat într-o biserică pictată, pentru ca mai apoi să vadă siderat cum, în lipsa enoriașilor, sfinții de pe pereți se întind, dac genuflexiuni și cometează ultimele noutăți de parcă ar fi niște figuranți într-o pauză de turnaj. Neavând de ce, Vlad nu a povestit nimănui scena în care Andreea stătea cu capul ridicat ca la mitingurile aviatice și pufăia stângace dintr-o țigară de al cărei fum se ferea de cum îl scotea pe gură, făcând doi-trei pași laterali. Dând din umeri, Vlad a ieșit din propria mașină și s-a strecurat nevăzut către intrare, gândindu-se cu nerăbdare la rendezvous-ul de la ora șapte.
*
După seara petrecută în dosul platanului, Andreea s-a muncit încercând să-i găsească tot felul de cusururi diavoliței. Poate că măcar fundul, pe care nu i-l văzuse, era căzut ca la filatoarele din Darabani. Sau poate chiar era moldoveancă – și aceasta ar fi putut explica multe, gândea Andreea, încă răvășită de frumusețea vesperală a încercănatei. Atâtea frământări și atâtea gânduri confuze aveau să-i provoace Andreei încă o noapte de insomnie, precum celelalte, din pricina cărora varianta tamagotchi a pisicuței fără gură slăbise cu doi pixeli și se târa sfârșită printr-un ocean de neglijență.
Se impunea puțină rațiune, o limpezire a situației strategice și niște concluzii, drept pentru care, ștergându-și din minte mutrița rivalei, Andreea și-a luat agenda goală HK și, pe pagina din ziua aceea, a desenat un cerc mare, iar în interiorul acestuia, o cruce. Odată mandala construită, cele patru secțiuni au primit nume cu rezonanță cardinală: S, W O și T. Pe chipul Andreei se conturase primul zâmbet din săptămâna aceea: avea să își recupereze iubitul cu niște mijloace îndelung testate în marile corporații din emisfera vestică, pentru că misteriosul desen din agendă nu era altceva decât template-ul unei analize de Strengths, Weaknesses, Opportunities & Threats, așa cum văzuse ea că o fac la ședințe băieții și fetele de la marketing. La Strengths, Andreea scrisese și tăiase de trei ori cuvintele “atitudine proactivă”, iar la a patra scriere adăugase “din acest moment!”. Pentru că în urma acestor răzgândiri succesive nu mai rămăsese niciun pic de loc în secțiunea S, mandala corporatistă fu redesenată pe pagina următoare și în primul sfert de cerc Andreea adăugă cuvintele “mi-a lăsat apartamentul”. Punctele slabe fură lăsate pentru altă dată, după ce frumoasa analistă constată cum o iau toți dracii, cu tot cu recent câștigata atitudine proactivă, dacă se gândește la ele. Acceptă totuși că lăsase să se scurgă prea mult timp de la lansarea pe piață a firmei concurente și că inacțiunea o costase. În clipa în care Andreea atinse cu creionul spațiul destinat Oportunităților, chipul de copil al uzurpatoarei îi reveni în minte și lacrimile îi țâșniră din colțurile ochilor, nimerind exact în spațiul alb deasupra căruia stătea scrisă litera W, de la Slăbiciune. Pierindu-i brusc tot cheful de analize de piață, tânăra fată rămase cu ochii lipiți de ultima secțiune, dedicată Amenințărilor, în spațiul alb al căreia scrise, într-un târziu, cuvintele “Satanistă! Satanistă! Satanistă!”, după care, aproape din instinct, își împreună degetele și începu să-și facă nenumărate cruci, un ritual pe care nu îl mai practicase de la Paștele trecut, când Laurențiu profitase de excursia la mânăstirile din Oltenia ca să-și sfințească de două ori Lexus-ul abia cumpărat – primul popă refuzase să îi aghezmuiască și portbagajul, spunând că apa sfințită nu este insecticid pentru draci.
În următoarea zi, pe seară, Andreea regăsi agenda deschisă la paginile cu mandale și brusc realiză că totul fusese o greșeală: nu mai era timp de analize, ci de intervenții grabnice, singurele care pot salva de la faliment un suflet călcat în picioare, în situații de criză. Noroc cu ședințele de la birou în care aflase că, în astfel de cazuri, fie aplici punct cu punct strategiile concurenței și îi diminuezi cota de piață, fie te arunci în partea opusă și îți creezi o identitate antagonică și agesiv concurențială. Iată două soluții la care o analiză SWOT nu ar fi putut ajunge, “ha!”. Pentru prima dată după multe zile, Andreea petrecu o noapte de singurătate consolată, cu popcorn expandat în cuptorul cu microunde, zapări la televizor și, înainte de culcare, o notiță pe prima pagină a agendei HK: “Dragă jurnalule, de mâine, noi două o să fim bune prietene… o să fim buni prieteni… noi doi… și o să recuperăm ce este al nostru!”.
A doua zi, începutul de week-end o catapultă pe Andreea prin câteva zeci de buticuri și magazine de cosmeticale în care află din gura unei vânzătoare cu cercel în gingie că nu “satanistă” era cuvântul potrivit pentru ce căuta ea, ci “gotică”.
– Adică, așa, ca Biserica Neagră din Brașov? o întrebase Andreea pe tânăra de la raion, încercând să o impresioneze.
Așa cum era îmbrăcată în timpul sesiunii de shopping, într-un tricou bleumarin cu mânecă lungă pe pieptul căruia Hello Kitty ar fi băut siropel dacă ar fi avut cu ce să sugă din pai, singura șansă ca Andreea să devină “gotică” ar fi fost plasarea ei într-o haită de garguie vii, flămânde și turbate.
Romanul “Cartușe” este câștigătorul concursului de debut al Editurii Cartea românească, ediția 2011