Semnalăm la această rubrică un album publicat spre sfârșitul anului 2012 de cuplul Luiza Zamora (concepție și text) și Șerban Bonciocat (fotografii), pregătit cu sprijinul Uniunii Arhitecților din România și al Ordinului Arhitecților din România, proiect finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și susținut logistic de West Group Architecture, tipărit impecabil la Arta Grafică, intitulat “Piatră/Stone. Case tradiționale din Nordul Olteniei/ Traditional Houses of Northern Oltenia”. Tălmăcirea în engleză îi aparține Oliviei Safer*) .
Este un album care merită din plin locul printre evenimentele editoriale. Este al doilea al seriei, după “Lemn. Biserici din Nordul Olteniei”, apărut în 2010, realizat de același colectiv. Și a fost realizat cu grăbire, ca și precedentul, “din aceeași constatare și mai ales disperare a unor călători ce caută fire de identitate acolo unde veșnicia pare să se fi născut. Casele dispar, sunt măcinate de același spirit de uniformizare început cu mai mult de o jumătate de secol în urmă, când satul era menit să ajungă din urmă orașul. Casa veche trebuia să lase loc casei omului nou. Corespondentul zilelor noastre este isteria gospodarească, venită să șteargă orice urmă de praf istoric, de obiect bătrânesc, ori devastarea, ruinarea piatră cu piatră, cărămidă cu cărămidă a ceea ce se numește uneori monument de patrimoniu național.”
Albumul nu este un repertoriu exhaustiv al arhitecturii tradiționale din judetele Gorj si Vâlcea, ci mizează mai ales pe varietatea acestei arhitecturi pe teritoriul aceluiași sat. Nu se ocupă de casele declarate, eventual, de patrimoniu, puține și ele, ci de cele obișnuite, în marea lor majoritate nelocuite, degradate, ruinate, pe cale de dispariție. Punerea lor laolaltă seamănă cu expunerea într-un muzeu. E vorba aici și de locuire, dovadă explicațiile privind construcțiile și mulțimea de termeni specifici, asupra cărora vom reveni mai jos. Dar albumul este și un strigăt de disperare și un grav semnal de alarmă să se facă ceva cât se mai poate pentru a salva măcar o parte dintr-un patrimoniu de care nu suntem conștienți, îl ignorăm, îl distrugem de dragul civilizației termopanelor.
Iată câteva exemple de afirmații devastatoare ale autorilor:
“Patrimoniul. Pe cât de familiar este termenul pentru specialiști sau pentru funcționarii culturali pe atât de abstract si fără conținut devine pentru cel care are în gospodărie o casă ori un acaret clasat. Este o noțiune/obiect care îl încurcă mai mult decât îl ajută. O casă cu care nu știe ce să facă, pe care nu o poate nici dărâma, nici modifica, pentru care așteaptă eternul ajutor de la Stat. O casă în care nu vede decât o povară. O casă care poate dispărea într-o noapte de pe listă.”
“Terenul. Dacă își mai țin în curte casa bătrânească, o țin doar pentru a vedea ce au depășit prin ridicarea uneia noi. Fără exagerare, ci doar culese din satele cutreierate, vorbele cu care încă proprietarii de case vechi le consideră nu depășesc orizontul unui trecut incomod, în sensul confortului, al unei evocări a grelei vieți pe care au dus-o strămoșii, al mirării că se putea trai așa de sărac pe vremuri, fără apă curentă, calorifer și aer conditionat. De fapt, această lume veche e asociată sărăciei și orice construcție nouă care nu folosește piatra, lemnul ori scoarțele și blidele înseamnă progres, înseamnă alt statut, înseamnă, în definitiv, bunăstare. Nu contează că vechea casă cu ziduri groase ținea aerul cald iarna și răcorea vara, ea era un monument de o mirabilă funcționalitate și locuire firească. Ca și cum întotdeauna noul e mai bun decât vechiul. Însă, de multe ori, această sărăcie este salvatoare, căci, în lipsa sfântului, nimic vechi nu a mai fost stricat pentru a lăsa loc bolțarului, cimentului și azbocimentului. Firește salutar din punctul de vedere străin gospodarului. Literatura de specialitate amintește frecvent sărăcia țăranului român atunci când tratează aspectul caselor și al mijloacelor gospodărești tradiționale. Fără îndoială că ea a existat, așa cum există în orice vreme și în orice loc, însă, privind de la înălțimea timpului prezent și a progresului asociat, nuanța deloc implacabilă a puținătății mijloacelor străbunilor are o latură pozitivă. Se construia durabil, cum am spune astăzi, cu un maximum de eficiență energetică, cu functionalitate pe care o reinventăm, cu materiale naturale ce țineau de firescul vieții de aici.”
“Albumul. Chiar dacă cele mai multe dintre casele din acest album sunt fie de lemn, paiantă, caramidă și mai puțin din materialul ce dă titlul, am ales piatra ca element propriu casei, nu dominant, ci fundamental: piatra temeliei.
Dacă ar fi fost să facem un album numai cu casele din inventarul național, ar fi rezultat o antologie despre ruine. Ne-au salvat casele neclasate, încă locuite sau aproape părăsite, dar păstrătoare de obiecte, vetre cu corlată ori de acareturi. Iar din cele clasate doar muzeele închise sau cele in aer liber ne-au arătat o poză fără viață de istorie locală, un fragment al unei lumi din care, în final, doar atât va mai ramâne. Cu mâhnire am regăsit culele din Gorj, de care ne leagă anteriorul album (Cule. Case boierești fortificate din România, Igloo 2006), în stare și mai avansată de stricăciune decât le-am lăsat în urmă cu sase ani. Ani de ploi, de ruinare, de nepăsare.( …)
A rezultat o arhivă destul de consistentă, dar necuprinzătoare, în care casele au fost așezate pe numere și după numele proprietarilor, am adunat povești și tristeți, am mâncat multe dude, albe, negre, mov și maronii, căci dacă bisericile de lemn le zăream în spatele pâlcului de brazi, pe case le-am găsit statornic sub umbra duzilor și am decis că detaliul ne va fi din nou îndrumar prin locuințele și gospodăriile oltenești.”
Albumul păstrează conceptul editorial al precedentului album si este structurat pe doua sectiuni. “În afară” trateaza exteriorul casei, gospodaria cu toate averile sale, ori satul din care face parte. Capitolele descriu prin detalii de arhitectura și locuire – casa, poarta, pridvorul, acareturile si pimnita din deal. “Înăuntru”, alt capitol, înseamnă vatra, odaia frumoasa si de locuit, dar si interiorul podului, pivnitei si al atenanțelor.
Albumul se incheie cu capitolul “Părăsite, surpate, pocite” care infatiseaza fara cuvinte mostre de patrimoniu aflat la limita degrădării.
Aflăm multe lucruri. Jargonul constructiv numește aproape fiecare element al casei prin părți ale corpului omenesc sau prin viețuitoare din ogradă și din pădure – cățeii, încheierea la capăt a pereților, caii, capeteler din afară ale cosoroabei, căpriorii, bârnele încrucișate ale acoperișului, urșii, grinzile groase ale temeliei, călcâiul de piatră, geana podului, creștetul acoperișului, fruntea pridvorului, ochiul ferestrei; căpriorii sunt ținuți de capre; culmea pe care se înșiruie scîndurile încrucișate ale acoperișului este măgarul casei; învelitoarea de șiță așezată peste acest șir de animale mici și mari urcă pe dinafara prispei în patru ape pentru a încheia vârful cu o suită de ciocârlani. Accesorii gospodărești – grajduri, cotețe, cocini, coșare, hambare, pătule, șure, pătuiage, sopruri, pivnițe, celare. Accesorii care reflectă trebuințele unei gospădării – scuteală, polată, umblătoare, fântână, focar, cunie.
Un album admirabil.
*) Luiza Zamora, Șerban Bonciocat – Piatră/Stone. Case tradiționale din Nordul Olteniei/ Traditional Houses of Northern Oltenia
