„Casa este acolo unde începi”
Thomas Stearns Eliot (1888 – 1965)
Există o literatură întreagă despre „Străzile Bucureștilor”, la care mi-am permis și eu să adaug o modestă contribuție prin generoasa găzduire a „Ziarului de duminică”. Mai puțin prezente sunt poate lucrările referitoare la „Casele Bucureștilor”, ceea ce se poate explica și prin dificultățile legate de identificarea izvoarelor, puținătatea lucrărilor de sinteză. Au apărut totuși o serie de contribuții care abordează aspecte ale locuinței bucureștene de-a lungul vremii cu caracter general și referitoare la anumite perioade (vezi mai jos o bibliografie selectivă). În opinia noastră, este încă necesară o privire de perspectivă asupra „caselor Bucureștilor” în contextul orașului, cu caracter de sinteză, altfel fiind în situația, ca să parafrazăm un proverb, de a „Nu vedea copacii din cauza pădurii”.
Este unul dintre motivele care ne-au îndemnat să propunem o contribuție referitoare la acest subiect care, în completarea numeroaselor lucrări referitoare la „străzile orașului”, are în vedere o focalizare asupra „celulei de bază” a spațiului urban, a arhitecturii civile care este „casa”. Având un caracter documetar, informativ, o asemenea contribuție își propune o incursiune în evoluția, istoria spațiilor de locuire ale orașului (de la imobile la reședințe), ca și a imaginii acestora în mediile culturale, în mentalul colectiv.
În prima parte, „MĂRTURII PESTE VEACURI” cu caracter istoric ne vom referi la principalele momente ale evoluției locuinței bucureștene începând din secolului al XVII-lea, așa cum se oglindesc ele în scrieri ale unor călători străini, diplomați, izvoare literare, istorice, iconografice.
Cea de a doua parte va fi consacrată „SCURTEI ISTORII A LOCUINȚEI BUCUREȘTENE” propunându-și o incursiune în principalele momente și etape ale evoluției diferitelor forme ale spațiului de locuire al orașului. Secțiunea consacrată cadrelor în care a avut loc evoluția locuinței bucureștene va cuprinde „CASELE ȘI ORAȘUL” și „CASELE ȘI STRĂZILE”.
Scopul principal al capitolului „CASELE ȘI OAMENII” este identificarea acelor case, palate, reședințe care poartă în mod tradițional numele proprietarilor, cele mai multe personalități consacrate ale istoriei politice, sociale, economice, culturale, cărora le-a aparținut și inițiativa construirii/renovării lor. Pe baza unor documente oficiale și de arhivă, a unor investigații proprii, au fost identificate peste 250 de asemenea locuințe, ceea ce contureză o „Galerie de personalități” bucureștene.
Partea consacrată „ANATOMIEI CASEI” își va propune să treacă în revistă principalele părți ale casei, cu reverberațiile acestora în tradiție, cultură, artă.
În ultima parte, „TRECUTUL, PREZENTUL ȘI VIITORUL CASELOR” vom avea în vedere o serie de considerații concluzive, cu referire la „casele dispărute”, renovate, nou construite, ceea ce ne va înlesni formularea unor puncte de vedere referitoare la momentul actual el evoluției spațiului de locuire bucureștean și a perspectivelor sale.
„Un cumul al contrastelor”
Identificarea unor descrieri ale diferitelor tipuri de locuințe bucureștene ridică o serie de dificultăți dat fiind că, până în secolul al XIX-lea, ele sunt destul de rare și sumare.
Până în această perioadă asemenea descrieri aparțin nu izvoarelor interne, ci mai ales celor externe, fiind datorate mai ales „călătorilor străini”, dintre care unii au poposit perioade mai îndelungate în capitala Țării Românești, îndeplinind și funcții pe lângă domnul țării. Dar și la aceștia atenția se îndreaptă în special către locuințele boierești (palatele) sau alte edificii (politice, religioase) și mai puțin, și atunci destul de sumar, asupra locuințelor oamenilor „de rând”.
Totuși, cercetarea formelor de locuire bucureștene în mențiuni ale unor străini poate oferi o „imagine compozită”, un „mozaic”, atunci când descrierile sunt coroborate, în măsura posibilităților, cu alte categorii de izvoare.
În general, străinii, de la simpli voiajori, la învățați, militari, diplomați, sunt atrași de pitorescul orașului și al locuințelor sale. Trebuie ținut seama că asemenea mențiuni, descrieri sunt influențate în mare măsură de mediul din care aceștia provin, de aici comparațiile pe care sunt tentați să le ofere au, în general, un anumite grad de subiectivism, care se poate înscrie într-o istorie a mentalităților vremii.
Cum au arătat o serie de investigații, de cele mai multe ori acești străini remarcă o serie de caracteristici ale orașului și caselor sale: pitorescul, faptul că este vorba de o „întâlnire între Orient și Occident”, chiar între Asia și Europa, că Bucureștii erau „orașul caselor aruncate la nimereală”, „un cumul al contrastelor”. (George Potra, „Bucureștii văzuți de călători străini (secolele XVI-XIX)”, București, Editura Academiei Române, 1992)
De la Evlia Celebi la Ulysse de Marsillac
Una din cele dintâi descrieri, datând din 1666, aparține lui Evlia Celebi (1611-1682) istoric, geograf, care dă amănunte privind curtea domnească din București cu „sute de odăi”. Amintește și de casele orașului „înconjurate cu grădini frumoase și împodobite”. („Călători străini despre Țările Române” vol.6, Partea I, Evlia Celebi, 1976).
Antonio Maria Del Chiaro aflat la București la începutul secolului al XVIII-lea ca dascăl al copiilor lui Vodă Brâncoveanu, în cartea sa „Revoluțiile Valahiei” arată că existau „case cu grădini, curți, cuhnii, grajduri… izolate unele de altele ca niște insule, fiecare avându-și curtea, acareturile, grajdurile și livada sa proprie, ceea ce dădea întregului loc un aspect foarte plăcut și plin de viață. Și el descrteie palatul lui Brâncoveanu: „de piatră, cu o impozantă scară de marmură (Antonio Maria Del Chiaro, „Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia”, București, 1914).
La fel, epigrafistul englez Chishull va aprecia palatul lui Constantin Brâncoveanu ca „adevărat nobil și măreț”.
Călătorul arab Paul de Alep (1627-1669) consemnează că „Bucureștii sunt foarte mari… „Casele sunt din lemn și vălătuce, pălimarele și stâlpi frumos sculptați, toate din lemn de stejar și de brad.…ceea ce poate naște admirație la vederea acestor case”. Paul de Alep menționează și „case cu lespezi de marmură”, fiind desigur vorba de cele boierești. În general, Paul de Alep consideră că unnele dintre aceste case boierești erau „mai bune” decât cele ale clasei similare din Anatolia. („Călători străini despre Țările Române”, vol.6, part. II, 1976)
În alt izvor anonim din 1742, se arată că Bucureștii sunt un „oraș vechi, frumos, cu case mărețe”.
Charles de Peyssonel (1727-1790) consul al Franței în Crimeea arată că Bucureștiul „este oraș mare și frumos, foarte populat”.
La 1774, Alexandru Vodă Ipsilanti îl aduce pe Linardi Panzini la București pentru a elabora o legislație si chiar o școală de drept. În corespondența sa se menționează că, „Afarã de un cartier unde sunt adunați toți negustorii și care e clădit nemțește, tot restul are înfățișare de sat, casele sunt răspândite ici acolo, fiecare având grădinița sa”.
În viziunea reprezentantului diplomatic al Habsburgilor, Raicevich, consul al Imperiului Habsburgic în Țara Românească, consemnează în 1782 că orașul seamănă mai mult cu un sat mare decât cu un adevărat oraș, fiind alcătuit din: „case si bordeie, cu grădini mari si curți care ocupã mult loc. După războiul ruso-turc din 1768-1774 s-au clădit multe palate si case din piatrã, mari și comode.
În 1786, poposește în București învățatul italian, profesor de științe naturale Lazzaro Spallanzani (1729-1799) care arată că în oraș „Se găsesc și câteva clădiri frumoase…”
– Pentru florentinul Domenico Sestini (1750-1832), arheolog, numismat și geograf cu studii clasice de la sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul următorului, Iașii și Bucureștii rămân în amintire „mai degrabă (ca) sate mari, decât orașe, fiindcă sunt alcătuite din căsuțe cu grădini mari și curți ce ocupă suprafețe întinse”.
Helmuth von Moltke (1800-1891), viitorul mareșal al armatei prusace, trece prin București spre Istambul în anul 1835. Majoritatea impresiilor de călătorie le lasă într-o serie de scrisori în care povestește drumul spre capitala Imperiului Otoman: „Ești surprins să găsești în acest pustiu al Țării Românești un oraș ca Bucureștii cu aproape 100.000 de locuitori. La București sunt palate, societăți și vizite, teatre, modiste, ziare și trăsuri de lux; dar cum ai pus piciorul afară din oraș recazi în barbarie… La București se văd cele mai păcătoase cocioabe pe lângă palatele în stilul cel mai modern și bisericile cu arhitectură bizantină; cea mai amarnică sărăcie domnește alături de luxul cel mai extravagant. Asia și Europa par să se întâlnească în acest oraș.”
În 1836, medicul german Ernst Anton Quitymann traversează Țările românești, despre București menționând că „din depărtare, această întindere și numeroasele turnuri și clopotnițele bisericilor îți fac o impresie măreață, care, însă, după o cunoaștere mai apropiată se pierde.”
O descriere detaliată a Bucureștilor o datorăm norei lui Grigore Dimitrie Ghica Elisabetei (Elisa), de origine franceză, care vizitează țara în perioada Revoluției din 1848, scriind mai multe cărți: „Bucureștii sunt un oraș aparte care nu seamănă cu niciuna din capitalele noastre europene. Ulițele lungi și întortocheate, ca străduțele italiene, refuză orice lege a armoniei. Casele sunt aruncate la nimereală, într-o învălmășeală ca niște cuiburi în păduri […]. Văzuți de la înălțime, Bucureștii au aerul unui oraș fermecat.” (George Potra, „Bucureștii văzuți de călători străini”… p. 194-195)
În aceeași perioadă, italianul Leonardo Panzini remarca faptul că după focul din 1804, mai ales în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti apar din ce în ce mai multe clădiri din cărămidă și piatră. Centrul orașului era „clădit nemțește”.
J. L. Carra, care vede Bucureștii cam în același timp cu Panzini, observă „casele”, construite din paiantă, „lipite cu argilă și bălegar de vacă amestecate împreună și tencuite pe dinăuntru și dinafară cu un fel de pământ vânăt” și totodată casele de piatră ale boierilor.
În 1822, consulul Kreuchely face o descriere detaliată a orașului. „Bucureștii – scrie el – cuprind 16.000 de case, inclusiv palatele boierilor mari, ca și colibele oamenilor săraci… Din orice parte te apropii de oraș priveliștea este foarte plăcută, la timp de vară. Pare că privești o pădure zâmbitoare… un peisaj plăcut și iluzia dispare cu totul când intri în oraș.”
Eugène Jouve, ziarist francez, vine în Principate în vremea Războiului Crimeei. E dezamăgit de capitala Țării Românești, considerând că „de-abia dacă poți să numești oraș această îngrămădeală în formă de prăvălii bogate, de dugheni sărăcăcioase, de clădiri frumoase, de monumente, de grădini, de maidane și de băltoace.”
Francezul Le Cler amintea, în 1867, de „nemărginitul sat” al Bucureștilor.
Ulysse de Marsillac (1821-1877) jurnalist francez stabilit ca profesor notează: „Bucureștiul, cu cupolele sale de metal, strălucind în soare ca jarul într-o masă de verdeață”, orașul fiind pierdut în vegetația sălbatică”, „o întinsă grădină orientală”, care păcătuiește prin „străzile întortocheate și capriciile arhitecturii”.( Ulysse de Marsillac, „Bucureștiul în veacul al XIX-lea”, 1999)
Totuși, și acești străini nu se pot împiedica să observe pespectivele Bucureștilor, astfel încât, în 1847, călătorul francez H. Deprez, remarcă: „…în fiecare zi, capitala Valahiei se dezbracă de caracterul său oriental pentru a lua aspectul orașelor din Occident.”