Date statistice
De la 6.000 de case la 113.863 de clădiri
Problemele legate de reconstituirea datelor statistice referitoare la dezvoltarea Bucureștilor și a măsurilor legislative care au orientat acest proces au făcut obiectul unor lucrări ca: Petre Antonescu, „Clădiri și studii. Case, biserici, monumente, palate. Încercări de arhitectură românească și clasică”. Album, vol. I, București, Tipografia Gutenberg, 1913; N. Stoicescu, „Locuințele bucureștene la mijlocul secolului trecut”, în „Studii și cercetări de istoria artei”, XIII (1966), nr. 1 ; „Arhitectură bucureșteană. Secolul 19 și 20”, București, Editura Simetria, ARCUB, 2000.
Creșterea unui oraș
După o perioadă în care Bucureștii au înregistrat o creștere lentă, mai ales din a doua jumătate a secolului XIX, interval în care au loc evenimente politice care au dus la modernizarea statului român, se înregistrează o adevărată explozie urbanistică.
Primele date referitoare la numărul de locuitori și de case rezultă din recensăminte și catagrafii, începând de la sfârșitul secolului XVIII, între care cea din 1798 indică 6.006 case. În 1831, când are loc primul recensământ realizat după criterii științifice, sunt înregistrate 9.342 de case, în 1878 – 31.303 case, iar în 1876 publicația „The New York Times” menționează că orașul avea 177.000 de locuitori și mai mult de 30.000 de case.
Potrivit lucrării „Legislație și dezvoltare urbană. București 1831-1951”, de arhitect Nicolae Lascu, din analiza datelor statistice rezultă că, în perioada 1831-1878 (47 de ani), numărul caselor de locuit s-a dublat, în următorii 18 ani (1878-1896) numărul a sporit cu încă 50%, pentru ca recensământul din 1912 să consemneze un total de aproape 49.000 clădiri, față de 31.067 în 1896.
O creștere la fel de rapidă s-a înregistrat între 1930 și 1948, care trebuie pusă, aproape exclusiv, pe seama activității constructive din deceniul 4. În timpul celui de-al doilea război mondial ritmul construcțiilor a scăzut drastic. După 1946, activitatea constructivă s-a înviorat: între 1941 și 1948 s-au construit aproximativ 15.500 clădiri.
Vedere generală a Bucureștilor în perioada dezvoltării sale intense
În ceea ce privește intensitatea activității constructive, este de menționat că, în intervalul 1875-1878, aceasta a crescut în mod accentuat. După 1878 și până la Primul Război Mondial a existat o variație considerabilă a numărului anual de construcții, cuprinse între 283 (1901) și cca 4.000 (1914), cu o cifră care, în medie, depășește însă 1.000 clădiri/an.
Începând cu 1922, numărul clădirilor realizate anual ajunge să depășească, în general, cifra de 2.000, cu un vârf în 1928 de 3.205 clădiri construite.
În 1948, Bucureștii numărau 87.027 clădiri, iar în 1992 existau 761.156 locuințe în 109.125 clădiri; în 2002: 779.094 locuințe în 113.602 clădiri, iar în 2011: 804.287 locuințe în 113.863 clădiri.
Referitor la structura caselor, locuințelor, pentru perioada 1878-1909, rezultă procentul covârșitor al construcțiilor cu un singur nivel (parter).. Această realitate poate fi extinsă, cu siguranță, și pentru perioada anterioară. Totodată, unele date arată că, spre sfârșitul secolului XIX, construcția tradițională (clădire retrasă de la stradă) avea încă o pondere însemnată. În perioada 1 sept. 1879- 1 sept. 1880, de exemplu, s-au construit 719 „case la stradă” și 590 „case în curte”, iar în 1880 s-au realizat 321 „case la stradă” și 763 „case în curte”.
Raportând variația intensității activității constructive la perioadele în care au fost operative regulamentele de construcție, rezultă că cel mai mare număr de clădiri s-au realizat sub incidența ansamblului de reglementări din anii 1878-1897 și sub incidența regulamentului de construcție din 1928.
Unele dintre principalele clădiri ale orașului
Cadrul legislativ
De la Regulamentul Organic la „Legea Fațadelor”
Primele reglementări
… privind dezvoltarea orașului și a fondului de locuințe apar încă în Evul Mediu, ele fiind legate în principal de limitarea teritoriului urban, legat, fapt firesc, de apărarea orașului. Datorită faptului că numărul de locuințe înregistra o dezvoltare destul de intensă, a apărut tendința de extindere a suprafeței orașului, ceea ce putea crea probleme în legătură cu necesitățile menționate.
Preocupările perioadei fanariote legate de dezvoltarea orașului pot fi grupate, într-o trecere sumară în revistă, în trei categorii de probleme: perimetrul orașului, strada și clădirea. Dispozițiile promovate și în această perioadă privesc, în principal, desemnarea, limitarea teritoriului în care puteau fi ridicate construcții, în principal locuințe.
Totuși preocupările legate de trecerea de la orașul medieval la cel modern își lărgesc treptat aria. La 5 martie 1830, generalul Kiseleff numește o comisie însărcinată cu elaborarea unui act legislativ special destinat problemelor specifice Bucureștiului.
Cronologii
Potrivit lucrării de arhitect Nicolae Lascu menționate mai sus, în perspectiva dreptului urbanistic, într-o perioadă de aproximativ 120 ani, evoluția orașului se definește în patru etape distincte:
I. În cadrul primei etape, care durează de la Regulamentul Organic (1831) până la intrarea în vigoare a regulamentului din 1878, principalul parametru existent a fost acela al așezării clădirilor în raport cu strada. În 1847, apare Regulamentul pentru alinieri și clădiri.
În acest interval de timp, una dintre cele mai importante probleme era aceea a materialelor de construcție a caselor. Pentru un timp, mai sunt acceptate construcțiile de paiantă, dar clădirile noi trebuie să se conformeze dispozițiilor care prevedeau ca material de bază piatra. Într-o dispoziție de la 1804 se face referire la folosirea metalului în construcții, pentru ca ulterior să se prevadă extinderea domeniului de utilizare a metalului, care putea fi folosit la învelitoare (alături de ceramică), la balcoane, parapete și împrejmuirea proprietăților („grilajuri de fer”). Preocupările pentru plastica arhitecturală a cadrului construit, a fațadei sunt prezente, într-o măsură mai mare sau mai mică, în aproape toate actele normative.
Una dintre cele mai vechi hărți ale Bucureștilor
II. A doua etapă începe prin aplicarea regulamentului din 1878, când sunt introduse reglementări care privesc înălțimea construcțiilor și profilul fațadelor: 1878 – Regulamentul de construcții și a regulamentului pentru salubritatea construcțiilor; 1882 – Lege pentru înființarea de edificii și construcții publice; 1890 – Regulament pentru construcțiuni și alinieri.
Este pentru prima oară când apar indicații precise privind înălțimile clădirilor în tot orașul, diferențierea acestora fiind în directă relație cu lățimea străzii. O primă categorie de prescripție a reglementărilor vizează ordonarea și structurarea generală a fațadei, modelarea fațadei
III. În a treia etapă (1897-1928) apare reglementarea așezării clădirilor față de vecinătățile laterale și, ca o normă cu totul specială, mărimea frontului construit spre stradă. După 1900, dar mai ales după Primul Război Mondial, au apărut schimbări considerabile în principiile urbanistice care au contribuit la evoluția Bucureștiului. Această perioadă de aproape 50 de ani a fost una dintre cele mai fertile din dezvoltarea capitalei, în care orașul și-a definit mare parte caracteristicile urbanistice esențiale. Principalele reglementări: 1897 – Condiții pentru construcțiunile de pe bulevarde și splaiuri; 1907-1919 – Legi pentru conservarea și restaurarea monumentelor publice și istorice; 1921 – Lege pentru încurajarea construcțiilor de locuit. Prin aceste dispoziții s-au stabilit anumite reguli de așezare a clădirii pentru noile bulevarde și cheiuri ale Dâmboviței. Coexistența unor clădiri vechi și noi în peisajul orașului a făcut necesară promulgarea unor reglementări care prevedeau că reparațiile radicale erau acceptate doar pentru clădirile aflate pe alinierea stabilită sau retrase de la aceasta.
IV. În a patra etapă (1928 – cca l950) are loc reformularea tuturor parametrilor existenți anterior, apar indicații conforme principiilor esteticii urbane ale momentului: 1928 – Regulament pentru construcțiuni și alinieri; 1931– Lege pentru încurajarea și activarea construcțiilor de locuințe; 1939 – Lege pentru organizarea municipiului București, Regulament de construcții și alinieri, Lege pentru organizarea Casei Construcțiilor. Preocuparea de bază a reglementărilor este aceea de a impune unitatea arhitecturală a construcțiilor realizate pe terenurile parcelate, „astfel încât toate clădirile să arate ca un întreg armonios”.
… și din 1927
În perioada de după al Doilea Război Mondial, potrivit noilor contexte social-politice, sunt promovate hotărâri privind „reconstrucția socialistă a orașului București”: 1952 – Hotărârea CC al PMR și a Consiliului de Miniștri al RPR cu privire la construcția și reconstrucția orașelor și organizarea activității din domeniul arhitecturii, Hotărârea CC al PMR și a Consiliului de Miniștri al RPR cu privire la planul general de reconstrucție socialistă a orașului București; 1974 – Legea sistematizării; 1975 – Legea străzilor.După 1989, legislația este orientată mai ales în direcția armonizării dezvoltării orașului cu protejarea patrimoniului urbanistic, care, de altfel, a stârnit și exprimarea unor poziții adesea critice ale societății civile.
Principalele legi și reglementări: 2001 – Legea nr. 422 privind protejarea monumentelor istorice; 2004 – Lista monumentelor istorice, actualizată în 2010; 2011 – „Legea fațadelor” ; 2012 – Proiect privind inventarierea casele de patrimoniu din unele zone (Dorobanți, Pitar Moș și Vasile Conta); Primăria Capitalei a pus în dezbatere publică și „Planul Integrat de Dezvoltare Urbană (PIDU)”; 2013 – „Regulamentul pentru reabilitarea fațadelor clădirilor din București”; 2013 – Legea urbanismului.
O altă cronologie mai generală a dezvoltării orașului și a construcției caselor sale este propusă de Neagu Djuvara: „Eu văd că sunt patru București: avem mai întâi un mic București, rămășițe din veacurile XVI, XVII și XVIII, câteva biserici și un număr extrem de restrâns de case vechi. Avem apoi Bucureștiul veacului al XlX-lea, circa 1840-1914, cu case în general mici, dar uneori și case mari, somptuoase. Avem apoi Bucureștiul din perioada 1930-1940, sau mai precis de după sfârșitul marii crize internaționale din 1929-1930 care ne lovise crunt. Am avut atunci o adevărată «explozie arhitecturală», un «boom» al construcțiilor, cu o mare latitudine lăsată imaginației arhitecților, și cred că a fost una dintre epocile cele mai fericite ale orașului din punct de vedere stilistic. Avem în fine Bucureștiul lui Ceaușescu, cu cele două fețe ale lui: pe de o parte cartierul monumental, colosal, uneori monstruos; pe de alta, Bucureștiul proletar, de atât de proastă calitate încât ne lasă în coada țărilor balcanice…”