Organismul casei/locuinței se integrează aceluia al străzii și matricei urbane în forme care au evoluat de-a lungul vremii în funcție de necesități proprii și de contexte economice și sociale. De aceea există relații directe între anatomia casei și a locurilor în care se situează care și-au avut și proiecțiile lor culturale.

„Un sat mare”

În ceea ce privește istoria caselor și străzilor Bucureștilor există o serie de informații aparținând unor călători străini și persoanelor care s-au aflat în oraș, dintre care cei mai mulți îl compară cu un „sat mare”  în ceea ce privește aspectul caselor și al străzilor, dar cred că și astfel el își are farmecul său.

Antonio Maria Del Chiaro, aflat la București la începutul secolului XVIII ca dascăl al copiilor lui Vodă Brâncoveanu, arată în cartea sa „Revoluțiile Valahiei” că în oraș existau „case cu grădini, curți, cuhnii, grajduri… izolate unele de altele ca niște insule, fiecare avându-și curtea, acareturile, grajdurile și livada sa proprie”, ceea ce dădea întregului loc un aspect foarte plăcut și plin de viață.

La 1774, Alexandru Vodă Ipsilanti îl aduce pe Linardi Panzini la București pentru a elabora o legislație și chiar o școală de drept. În corespondența sa menționează că „afară de un cartier unde sunt adunați toți negustorii și care e clădit nemțește, tot restul are înfățișare de sat, casele sunt răspândite ici-acolo, fiecare având grădinița sa”.

Raicevich, consul al Imperiului Habsburgic în Țara Românească, consemnează în 1782 că orașul seamănă mai mult cu un sat mare decât cu un adevărat oraș, fiind alcătuit din: „case și bordeie, cu grădini mari și curți care ocupă mult loc”. Tot el arată că, după războiul ruso-turc din 1768-1774, s-au clădit multe palate și case din piatră, mari și comode.

Florentinul Domenico Sestini (1750-1832), arheolog, numismat și geograf cu studii clasice, consemnează că, la sfârșitul secolului XVIII și la începutul celui următor, Iașii și Bucureștii rămân în amintire „mai degrabă (ca) sate mari, decât orașe, fiindcă sunt alcătuite din căsuțe cu grădini mari și curți ce ocupă suprafețe întinse”.

O descriere detaliată a Bucureștilor o datorăm norei domnitorului Grigore Dimitrie Ghica, Elisabeta (Elisa), de origine franceză, care vizitează țara în perioada Revoluției din 1848, scriind mai multe cărți: „Bucureștii sunt un oraș aparte care nu seamănă cu niciuna din capitalele noastre europene. Ulițele lungi și întortocheate, ca străduțele italiene, refuză orice lege a armoniei. Casele sunt aruncate la nimereală, într-o învălmășeală ca niște cuiburi în păduri […]. Văzuți de la înălțime, Bucureștii au aerul unui oraș fermecat”.

Eugène Jouve, ziarist francez, vine în Principate în vremea Războiului Crimeii. E dezamăgit de capitala Țării Românești, considerând că „de-abia dacă poți să numești oraș această îngrămădeală în formă de prăvălii bogate, de dugheni sărăcăcioase, de clădiri frumoase, de monumente, de grădini, de maidane și de băltoace.”

Pictorul francez Edouard Marbeau, aflat la București pe la 1879, se referă la aspectul inedit al orașului, dar și la unele transformări ale sale: „Situat între Orient și Occident, Bucureștiul are o fizionomie specială. Orice călător care ajunge acolo… află un oraș cu totul deosebit de ceea ce cunoaște din Viena și din Budapesta sau de cele ce i-au rămas în minte de la Constantinopol. Orașul se întinde de la o zi la alta. Se dărâmă mereu vechile case șubrede

și pe locul lor sunt ridicate altele din cărămidă”.

Perspectivele orașului

Constatările izvoarelor interne și externe sunt ilustrate de catagrafiile și hărțile Bucureștilor care apar mai ales în secolul XVIII și începutul secolului XIX,  cu case aparent „aruncate” la întâmplare și străzi sinuoase, întortochiate. De fapt, de cele mai multe ori, ele urmează profilul terenului pe care se afla orașul, destul de variat, al surselor (cursurilor) de apă de pe teritoriul său, destul de multe, dar se orientează și în funcție de unele considerații sociale, chiar politice (proximitatea curților domnești, bisericești). Treptat, pe măsură ce sunt introduse o serie de măsuri legislative, aspectul lor se concentrează, devine tot mai rectiliniu, până la apariția unor artere care străbat orașul în diferite sensuri, făcând loc, în perioada modernă, bulevardelor.

Pentru perioade mai noi, cele câteva imagini generale, de perspectivă ale orașului, surprind la început o „aglomerare “ de acoperișuri, numeroase și ample spații verzi, de fapt, grădini și livezi, din care răsar turnurile bisericilor și ale unor palate. (Cf. Emanuel Bădescu, Radu Oltean, „Cele mai vechi și mai frumoase panorame fotografice ale Bucureștilor 1856-1877”, Editura Art Historia, 2008)

În fine, odată cu măsurile de sistematizare a orașului, despre care va fi vorba în continuare, structura sa, tot mai organizată, apare pe hărțile Bucureștilor, redactate pe criterii din ce în ce mai precise.

Statisticile

…referitoare la structura caselor, locuințelor ilustrează, pentru ultima parte a secolului XIX și începutul celui următor (1878-1909), de când dispunem de date mai precise, preponderența construcțiilor cu un singur nivel (parter).. Această realitate poate fi extinsă, cu siguranță, și pentru perioada anterioară.   

Totodată, unele date arată că, spre sfârșitul secolului XIX, construcția tradițională (clădire retrasă de la stradă), avea încă o pondere însemnată. În perioada 1 sept. 1879-1 sept. 1880, de exemplu, s-au construit 719 „case la stradă” și 590 „case în curte”, iar în 1880 s-au realizat 321 „case la stradă” și 763 „case în curte”.

Primele reglementări

 …privind dezvoltarea orașului și a fondului de locuințe apar încă de la începutul secolului XVIII, ele fiind legate, în principal, de limitarea teritoriului urban, legat, fapt firesc, căci aceasta se afla în legătură cu necesitățile legate de apărarea orașului. Pe de altă parte, asemenea reglementări erau necesare datorită faptului că numărul de locuințe înregistrase o dezvoltare destul de intensă, ceea ce a făcut să se manifeste tendința de extindere a suprafeței orașului, fapt care putea crea diferite probleme în legătură cu necesitățile urbanistice.

În 1834, când s-a introdus nomenclatura oficială a străzilor Capitalei, o serie de străzi se lărgesc, sunt pavate și dotate cu canalizare.

În cadrul perioadei de după introducerea Regulamentului Organic (1831) până la intrarea în vigoare a Regulamentului din 1878, principalele reglementări priveau așezarea clădirilor în raport cu strada.

În 1847, apare Regulamentul pentru alinieri și clădiri. 

În 1890, intră în vigoare Regulamentul pentru „construcțiuni și alinieri”.

Este pentru prima oară când apar indicații precise privind înălțimile clădirilor în tot orașul, diferențierea acestora fiind în directă relație cu lățimea străzii. O primă categorie de prescripții a reglementărilor vizează ordonarea și structurarea generală a fațadei, modelarea sa.

În următoarea etapă (1897-1928), apare Reglementarea așezării clădirilor față de vecinătățile laterale și, ca o normă cu totul specială, mărimea frontului construit spre stradă.

În 1897, sunt stabilite condițiile pentru construcțiile de pe bulevarde și splaiuri.

Prima parte a secolului XX aduce cu sine promulgarea unei legislații mai riguroase privitoare la aspectul clădirilor în contextul străzilor și al orașului, în general.

În 1921, este promulgată o Lege pentru încurajarea construcțiilor de locuit. Prin dispozițiile sale, s-au stabilit anumite reguli de așezare a clădirii pentru noile bulevarde și cheiuri ale Dâmboviței. Coexistența unor clădiri vechi și noi în peisajul orașului a făcut necesară promulgarea unor reglementări care prevedeau că reparațiile radicale erau acceptate doar pentru clădirile aflate pe alinierea stabilită sau retrase de la aceasta.

Sistematizarea

Măsurile din acestă sferă privesc, între altele, stabilirea unor relații echilibrate, de perspectivă între componentele peisajului urban (case, străzi, unități adminstrative).

Se poate spune că primul plan de sistematizare urbanistică a Bucureștiului a fost acea „sfoară a lui Constantin Brâncoveanu” prin care fost deschis Podul Mogoșoaiei. Deși se prevedea ca această artera să fie rectilinie, acest lucru nu a fost posibil decât parțial, din cauza profilului terenului. Se pare că numărul de construcții care au fost demolate nu a fost prea mare, dat fiind tocmai faptul că între ele erau mari spații ocupate de livezi și alte amenajări.

O contribuție substanțială la sistematizarea Bucureștilor au adus-o inițiativele primarului Take Protopopescu, care au dus în bună măsură la modernizarea orașului prin impunerea unor reguli arhitecturale foarte riguroase, de construire. În vremea sa s-au realizat axele nord-sud și est-vest, deschizându-se principalele bulevarde.

Planuri de sistematizare a Bucureștilor care priveau și aspectul construcțiilor, a caselor, ca și principalele artere, străzi au fost promulgate în 1906 și 1921 (Planul General de Sistematizare).

În 1928, este stabilit „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri”, iar, în 1939, apare Legea pentru organizarea municipiului București, un Regulament de construcții și alinieri. Preocuparea de bază a reglementărilor este aceea de a impune unitatea arhitecturală a construcțiilor realizate pe terenurile parcelate, „astfel încât toate clădirile să arate ca un întreg armonios”.

Sistematizarea orașului a fost și o preocupare în perioada guvernării comuniste. La 13 noiembrie 1952 a apărut Hotărârea CC al PCR și a Consiliului de miniștri al R.P.R cu privire la construcția și reconstrucția orașelor și reorganizarea activității din domeniul arhitecturii, care conține Planul general de reconstrucție a orașului București. S-a constatat că orașul se întinsese prea mult pe orizontală, fiind de aceea necesară, dată fiind creșterea explozivă a populației, profilarea sa pe verticală prin construcția de blocuri, întregi cariere. (Cf. Dorin Liviu Bîftoi,  „Așa s-a născut omul nou în România anilor ’50”, Ed. Compania, 2012).

Planul de sistematizare promovat de Nicolae Ceaușescu în anii 1980 a modificat substanțial aspectul, chiar structura, orașului fără a ține seama de tradițiile sale și de necesitățile reale de evoluție. Au dispărut cartiere întregi (Uranus, Izvor și altele), ca și numeroase străzi care făceau parte din textura tradițională a orașului, ca și mii de locuințe, case dintre care unele aveau o vechime și valoare arhitectonică apreciabile.

În fine, după 1989 a fost promulgată, în 1996, Hotărârea nr. 525, actualizată în 2014, referitoare la Regulamentul general de urbanism, care are prevederi referitoare și la păstrarea, consolidarea unor străzi din Centrul istoric și alte zone ale Capitalei, precum și a unor imobile aflate pe Lista monumentelor istorice. Din păcate, unele din prevederile acestor regulamente de urbanism nu au fost realizate până în momentul de față decât parțial, din cauza unor inconsecvențe și lipsei de bază legală a unor inițiative particulare.

Subiecte #Alexandru Popescu#casa#case#cultura#evolutie#strada