Centrul vital
…al anatomiei casei îl constituie desigur interiorul său, diferitele categorii ale sale, de la cele destinate locuirii la cele cu alte funcții gospodărești, de la bucătărie, diferite categorii destinate păstrării de obiecte, alimente.
Indiferent de structura casei, care desigur a evoluat în decursul vremii, ca și de categoriile sociale, profesionale, cărora le aparțin proprietarii, modalitățile în care este amenajat interiorul corespund unor criterii de confort, dar și de reprezentativitate, în ceea ce privește statutul celora cărora le aparține, ca și de natură estetică, chiar artistică, devenind astfel o „marcă” a locuinței.
În ceea ce privește interioarele caselor Bucureștilor, în decursul istoriei ele au fost supuse la diferite influențe, din care nu putem să le excludem de cele tradiționale, și s-au încadrat unor curente afirmate pe plan european.
Călătorii străini: „Recunosc că n-am fost puțin mirat”
…care au avut ocazia să ia cunoștință de interioarele locuințelor bucureștene, începând din secolele XVII-XVIII, consemnează originalitatea lor chiar în raport cu cele existente în alte orașe europene, remarcând în dese rânduri originalitatea lor.
Astfel, călătorul arab Paul de Alep arată că, în ceea ce privește mobilierul: „În odăi sunt mese de mijloc”; pe lângă ele sunt „jețuri scrise, adică sculptate și vopsite”, „poleite, zugrăvite”. Paturile, lipite de perete, „încheiate cu scânduri de brad”, așternute cu „pernișoare scrise”, peste ele „tot covoare”. În general, Paul de Alep consideră că unele dintre aceste case boierești erau „mai bune” decât cele ale clasei similare din Anatolia.
Mai critică este opinia elvețianului Frantz Joseph Sulzer, care a fost în București pe la 1780, profesor la curtea lui Alexandru Ipsilante: „Dar vreau să spun că și în casele boierilor cei mai bogați, întreg mobilierul se compune din sofa sau patul de odihnă, care este atât de înaltă și de largă încât ia jumătatea odăii și la care nu poți ajunge decât suind două trepte, ca la altar, dintr-o masă proastă acoperită cu o pânză ordinară și care stă într-un colț, dintr-o sobă informă, făcută din cărămizi tencuite cu var și, poate, dintr-o icoană mică, care reprezintă pe Sfânta Fecioară sau pe Sfântul Nicolae, la care adăugăm o bancă de lemn care înconjoară odaia, de-a lungul zidurilor goale, și care este acoperită de o stofă comună, fără perine. În ceea ce privește stilul de viață al celor care locuiesc asemenea interioare se arată: „În asemenea încăperi și pe asemenea sofale stă, mănâncă, ațipește, joacă și doarme boierul și soția lui, totuși fiecare în camere deosebite, și aceasta cât e ziua de lungă, fără interes și fără ocupație, și de abia dacă au destulă albitură sau rufărie în averea lor ca să poată întinde noaptea peste perine, într-un colț al sofalei, un cearșaf pentru dormit.”
François Recordon, care fusese mai mulți ani secretarul lui Vodă Caragea, deci la începutul secolului XVIII, descrie astfel casele boierești în „Lettres sur la Valachie”: „Un fel de pat sau de sofa mare, larg de 4-5 picioare, ține toată latura de sus a sălii, o masă mare, câteva cufere groase, așezate de-a-lungul zidurilor, care sunt cu totul albe, alcătuiesc tot mobilierul acestei încăperi, care slujește de obicei de sală de mâncare și de loc de întrunire, când sunt mulți mosafiri. Această sală și anticamera, împart casa în două apartamente, dintre care unul este locuit de boier, iar celălalt de boieroaică cu slujnicele ei și cu copii nevârstnici, cu doicile lor. Toate odăile sunt mobilate cam în același fel ca sala mare, atâta doar că se văd uneori oglinzi între ferestre și că în locul unei singure sofale se văd două, care țin adesea jumătatea odăii; sunt întotdeauna așezate în spre ferestre și pot cuprinde multă lume; spațiul care le separă fiind mai ridicat decât podeaua și acoperit cu un covor, astfel încât este nu numai o treaptă, dar și un loc pentru a sta așezat turcește.”
Manifestarea unor influențe occidentale este consemnată în volumul „Aventures de Voyage” de Alphone Royer, publicat în 1837: „Recunosc că n-am fost puțin mirat intrând pentru prima oară în salonul unuia din cei mai însemnați boieri din București… Acest salon era mobilat franțuzește și după cel mai bun gust. Fotolii din lemn de paltin incrustat, perdele din mătase de Lyon, frumoase bronzuri aurite pe un cămin de marmură, în mijlocul camerei o masă de lucru acoperită cu jurnale de la Paris și de la Londra, romane noi… albume, gravuri, caricaturi, desenuri de modă și, împrejurul mesei, 5-6 doamne brodând și conversând, îmbrăcate cu rochi încântătoare, ieșite de la cele mai bune case din Paris; acesta era spectacolul ce-mi oferea una din laturile salonului”. „În partea cealaltă, un divan turcesc se întindea în unghiul peretelui; pe acest divan, în fața căruia era așezată o masă de joc, doi bărbați cu barba lungă, îmbrăcați în caftane și cu picioarele aduse sub dânșii, jucau whist cu doi parteneri, care arătau la fel, numai că erau așezați în niște fotolii, poziție luată nu cumva de voie bună, ci de nevoia de a se așeza tus-patru față în față. Din când în când, un fecior aducea aci ciubucuri aprinse și cafele, iar dincolo, pe o tavă de argint, pahare de cristal cu apă și dulcețuri”…
Scriitorii: „Erau locuințe simple și armonioase”
…au descris adesea aspectul interioarelor bucureștene.
Astfel, detalii interesante sunt conținute în una din scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri: „Casele boierești aveau ziduri tari de cetate…cu odăi multe și mari, cu pivnițe adânci și boltite, cu beciuri și un rând de odăi deasupra, cu pod din streașină în streașină…”
Dimitrie Bolintineanu, în ziarul său „Dâmbovița”, în 1864, surprinde schimbarea aspectului clădirilor: „Vechile locuințe aveau pridvor de lemn, cu beci dedesubt, cu sală la mijloc, o odaie pe dreapta.”
Romanul „Ciocoii vechi și noi” de Nicoloae Filimon conține numeroase descrieri de interioare ale caselor boierești. Una din cele mai detaliate este aceea a casei postelnicului Andronhe Tuzluc: „Camera pregătită pentru primirea și ospătarea invitațiilor era un fel de salon pătrat, spoit cu var, și în mijlocul tavanului cu un cer de flori arăpești, tot de var, lucrate în relief dar fără gust, nici măiestrie. Mobilierul se compunea din două paturi de scânduri, acoperite cu saltele și perne, peste care erau întinse macaturi de lână de Brusa… Lângă zidul despre grădină era un sipet mare, îmbrăcat cu piele de căprioară, albastru și legat cu fier alb, iar deasupra lui era un alt sieptaș, mai mic din lemn de nuc cu flori de sidef. În mijlocul camerei era un scaun de brad cu trei picioare, pe care erau puse patru sfeșnice de tumbac cu lumânări de seu și o pereche de mucări de alamă cu care o țigancă frumușică lua din când în când micul lumânărilor ca să dea mai multă lumină.”
O altă descriere se referă la interiorul casei lui Dinu Păturică, proaspăt pătruns în clasa boierească: „Camera în care dădea el ospățul era împodobită cu două paturi turcești înfundate, peste care erau puse saltele de lână acoperite cu chilimuri vărgate de Idrinea (Constantinopole), cusute pe margini cu ciucuri de bumbac alb; pe lângă perete erau perne îmbrăcate cu cic tocat, prin ungherile acestor paturi erau așezate pernițe mici umplute cu puf, pe ale căror fețe albe de batistă, se vedeau mai multe arabescuri cusute cu fir de mătase, iar pe una dintrânsele erau cusuți doi amorași… Zidul de lângă pat era acoperit cu un covor de Brusa, pe care stau spânzurate o pușcă arnăuțească ghintuită… și două perechi pistoale. Mai în jos, tot pe acel perete, erau atârnate două săbii turcești.” Interesantă este menționarea pătrunderii în decorarea interiorului a unor elemente de artă populară, cum este „un cauc oltenesc de hârșie neagră de miel…Pe lângă pereți erau puse câteva scaune de Brașov și un sipet mare legat cu bande de fier…”
La o înălțime oarecare a unuia din pereți, era un dulap mic săpat în zid, în care se afla mica bibliotecă a ciocoiului. „Masa de mâncare era așezată între două paturi și împrejmuită cu scaunele pe care erau să șadă onorabilii oaspeți ai lui Păturică.”
O altă descriere a lui Filimon se referă la casa în care s-a refugiat Andronache Tuzluc, după scăpătarea sa, fiind vorba de o locuință cu un aspect modest, caracteristică păturilor sărace ale orașului: sacagiii și căruțașiii. „În mijlocul acestor bordeie mizerabile era o casă”, care se distingea „prin arhitectura ei de ordin otoman și prin mica grădină compusă din arbori roditori”.
Și romanul „Craii de Curtea-Veche” de Mateiu Caragiale conține descrieri de interioare, cum este acela al casei lui Pașadia, care desigur purta marca celui ce o locuia: „În acea încăpere, căptușită cu postav și înconjurată peste tot de dulapuri ferecate în pereți, cu geamurile perdeluite.”
Tot în ceea ce privește interioarele, este de amintit că Pirgu, personaj tipic de parvenit, ținea să respecte una din tendințele vremii, aceea a „stilului național”: „Urma o nelipsită raită prin prăvălii, ca să tocmească mobile pentru casa ce avea de gând să-și clădească în stil românesc.”
Descrieri detaliate ale interioarelor unor case bucureștene se găsesc în volumul „Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi” de scriitorul și diplomatul Gheorghe Crutzescu: „Erau locuințe simple și armonioase, minunat potrivite cu asprimea climei noastre, cu ziduri ca de cetate, cu tinda care apăra iarna de crivăț, vara de călduri dogoritoare, cu pridvoare și săli mari, iatacul și odăi de mosafiri, și sacnasiu cu zăbrele, unde mai mare drag era să-ți faci tabietul și să tragi un somnișor…
Pe podeaua lor, făcută din scânduri late de un cot, se rezemau de zid paturi de lemn, acoperite cu perne și saltele, peste care erau întinse macaturi de lână, cu ciucuri pe margini. Și până ce n-a venit, cam în timpul ocupațiunii rusești, moda mobilelor aduse de la Brașov sau de la Viena, altă mobilă nu prea se vedea în casă, decât poate vreo masă în mijlocul odăii, sau câte un sipet mare, legat cu fier alb. Pe vreun scăunel ședea sfeșnicul, – pentru lumânare de seu, bun înțeles, căci lumânarea de spermanțet a fost născocită de abia pe la 1850, iar lumânări de ceară ardea numai Vodă… În odăi mirosea a busuioc și iarbă mare. Pe peretele de la răsărit erau icoanele, lângă ele sticluța cu aghiazmă, vreo legătură de busuioc uscat, vreun fir de salcie de la Florii. Iar candela ardea, cum se cuvine, zi și noapte. Astfel vedem noi astăzi sălașele bunicilor noștri, înveșmântate în aureola și poezia trecutului…”
În ceea ce privește iconografia, imaginile unor interioare din perioada la care ne-am referit, ele sunt din păcate destul de puține. Ceva mai multe se referă la interioarele unor reședințe și palate construite în această perioadă.