În afară de funcțiile sale utilitare
… „masa” își are și semnificații de reunire socială, reprezentare, cu conotații estetice care în spațiul românesc și-au găsit forme specifice în „anatomia interiorului”, perpetuate și îmbogățite în locuința modernă.
Desigur influența străină nu poate fi trecută cu vederea, astfel încât chiar denumirea principalelor obiecte aflate pe masă aveau o asemenea sorginte: cuvântul „veselă” – totalitatea vaselor folosite la masă – provenea din francezul „vaisselle”, iar „tacâm” – serviciu de masă complet, care se așază în dreptul fiecărui mesean-provine dintr-un termen turcesc, dar avea și alte semnificații: „cortegiu”, „alai”. „taraf”, „fel de om, soi”, până la aceea care i-a fost atribuită în anii 1980, de resturi de carne de pui destinate consumului populației.
În proverbe
…masa, ca ocazie de reunire socială, are adesea și conotații morale: „De la masa bogatului te scoli flămând”; „Când ești poftit la masă, pleacă sătul de acasă”; „Nechematul nu are loc la masă”; „Frumusețea nu se pune pe masă”. Și totuși, cum se va vedea, obiectele frumoase își au locul lor pe masă…
Există și o serie de expresii tradiționale cu referire la masă: „Capul (sau fruntea) mesei” = o persoană stimată ; „A pune (sau a întinde, a așterne) masa” = a pregăti o acțiune; „A întinde masă mare sau a ține masă întinsă” = a primi oaspeți”; „A pune (pe cineva) la masă cu tine” = a trata (pe cineva) ca pe un prieten apropiat; „a sta în capul mesei” – a onora.
Istoria mesei
În perioada Evului mediu, în Europa, ospețele aveau loc la mase de mari, confecționate din lemn, iar vesela folosită, farfuriile, potirele erau mai ales din metal, alamă, dar adesea comesenii „se serveau” cu mâna din platourile de mari dimensiuni, după care se clăteau în vase cu apă.
Spațiile, odăile în care se desfășurat ospețele au cunoscut și ele o evoluție proprie până s-a ajuns la cele special amenajate și ornamentate-sufrageriile, atât în reședințele aristocratice, rezervate pentru recepții, cât și în casele obișnuite.
În ceea ce privește spațiul românesc, mărturii documentare și arheologice dovedesc că și la curțile boierești și domnești, erau folosite vase de sorginte tradițională, țărănești, cum sunt ulcelele pentru vin, sparte de pământ după toasturi, intrate și ele în folclor în expresia „oale și ulcele”, referitoare la efemerul condiției umane…
Și totuși, evoluția și-a făcut loc și în acest domeniu, așa cum o dovedesc izvoarele și unele contribuții (Doina Tomescu, „Cum arătau ospețele domnești și boierești de odinioară”, în Historia, 3 ian. 2011). Informațiile provin din lucrarea „Descriptio Moldaviae” de Dimitrie Cantemir, dar și din scrierile unor călători străini, de exemplu ale lui Paul de Alep și Antonio Maria Del Chiaro.
Din acesta aflăm despre ceremonialul meselor domnești: așezarea domnului la masă era anunțată cu salve de tun; oaspeții se așezau la masă potrivit rangului lor; marele stolnic gusta mai întâi bucatele puse înaintea Domnului; existau anumiți dregători care aduceau la masă diferitele bucate.
O serie de izvoare arată că mâncărurile erau îmbelșugate și preparate după bucătăria franceză, nemțească și italiană, nelipsind desigur cele tradiționale.
În general, mobilierul consta din bănci cu spătar așezate la mese lungi, care rămân o caracteristica româneasca până în anii 1830.
Fața de masă, „după obiceiul țării”, era din pânză de in, foarte fin țesută.
Din foile de zestre date copiilor lui Constantin Brâncoveanu aflăm și despre vesela și tacâmurile folosite la acea perioadă desigur în familiile domnești și boierești: șervete cu flori de fir, tipsii de argint, de cositor si alama, pahare, linguri, cuțite și furculițe, solnițe, toate din argint, lighene, ibrice si sfeșnice.
Și în acest domeniu apar semne de evoluție, astfel încât Lady Craven, în 1786, era impresionată de masa în stil european, la care a fost invitată de Nicolae Mavrogheni, la București, pe care se afla vesela din argint, sfeșnice din alabastru, cu flori de rubine și smaralde.
De la lut la porțelan
Desigur în întreaga Europa o adevărată „revoluție” a constituit-o apariția obiectelor de veselă confecționate din porțelan, „aurul alb”, dezvoltat în China în timpul dinastiei Sung (960-1279), rezultat din prelucrarea caolinului și a altor materiale. În Europa, abia în 1709 chimistul german Betger a descoperit secretul caolinului – baza porțelanului european alb, dar primele manufacturi de porțelan Rosenthal au apărut abia la sfârșitul secolului XIX, alături de cele de Meissen, Limoges, Sevres.
Este greu de stabilit când a apărut vesela de porțelan în București, dar, de la sfârșitul secolului XIX, dar mai ales în deceniile următoare ele și-au făcut loc pe masele desigur în primul rând ale aristocrației și persoanele avute, dat fiind prețul lor ridicat.
Desigur, de la un moment dat, au apărut și imitațiile care pot fi găsite și în „zestrea” locuințelor mai modeste, regăsite acum în târgurile de „vechituri” ale Bucureștilor.
În ceea ce privește paharele de sticlă, probabil că unele au provenit din manufacturile de „glajă” din Transilvania, termenul făcându-i loc și în literatură, cum este un text de Coșbuc în care se vorbește de „Palatele de glajă pe-un munte de mărgean”.
Pe mesele caselor aristocratice din București se aflau și cristaluri autentice, cum erau cele de Boemia.
În ceea ce privește tacâmurile, de o prețuire deosebită se bucurau cele argintate provenite mai ales din Rusia, alături de samovare.
Farfuriile la Caragiale
Desigur și în București au apărut ateliere chiar fabrici de ceramică, dat fiind că în solul orașului se găsea din plin lutul necesar.
Vesela confecționată din acest material era mai modestă și mai ieftină, accesibilă și păturilor modeste, iar comercializarea se făcea și prin intermediul țigăncilor chivuțe, cum aflăm din schița lui Caragiele „Două loturi”. Lefter Popescu, exasperat că nu poate găsi biletele de loterie pe care le credea câștigătoare, sparge „frumoase farfurii, cu chenar dublu, unul conabiu lat pe muche, și altul pembe îngust pe buză” pe care soția sa le schimbase pe niște haine vechi cu o chivuță, argumentând că „Așa sunt eu, galant, cocoană! când am chef, sparg; sparg cocoană, când am chef, farfurii de câte zece mii de franci una!”, ceea ce nu era cazul…