În incursiunea noastră din vârful acoperișului prin toate părțile sale componente am ajuns la „hotarele” gospodăriei care marchează locul casei în natură, dar mai ales în comunitate, oraș.
Cele două componente de care ne ocupăm în acest episod al serialului nostru îndeplinesc funcții deosebite: în vreme de gardul desparte, protejează locuința, poarta permite contactul cu lumea exterioară, deci apropie. De altfel, accepțiunile înrudite ale acesteia din urmă trimit la realități sociale, politice: regiune periferică din jurul unui oraș, al unui ținut, al unei țări; margine, hotar.
În ceea ce privește gardul, care este nelipsit în peisajul orașului, satului, el îndeplinește funcția practică de împrejmuire, deci desparte.
În religie, politică, artă
Importanța acestor două elemente ale gospodăriei a inspirat o serie de expresii, locuțiuni cu o vechime apreciabilă și circulație largă.
„Poarta”
„a bate la toate porțile” = a se adresa tuturor, solicitând sprijin, ajutor într-o împrejurare grea; „Poartă de scăpare” = mijloc de a ieși dintr-o situație dificilă.
Un proverb românesc ne încredințează că „Ochii sunt poarta către suflet”, iar unul francez afirmă că „Virtutea e poarta fericirii”.
Nu putem trece cu vederea că, în cultura și obiceiurile populare, poarta s-a bucurat de un loc privilegiat. În primul rând, ea marca „hotarul”, „pragul” dintre lumea exterioară și aceea a casei care adesea era periculos de trecut, deci era nevoie să fie practicate anumite rituri. (Ioana Popescu, „Atenție la praguri!”, în „Magazin istoric”, 1/2013).
Dintre numeroasele definiții ale porții formulate de diferite personalități o amintim pe aceea aparținând lui Choa Kok Sui, unul dintre întemeietorii sistemului Yoga: „Sufletul este poarta de intrare către paradisul dinlăuntrul tău”.
Există numeroase expresii care evocă porți în religie („Poarta raiului”), politică („Înalta Poartă”, deci Imperiul otoman). Și în artă există o serie de evocări ale porții, dintre care o amintim pe aceea a lui Constantin Brâncuși, după care Poarta Sărutului „reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat și femeie”.
„Gardul”
„A nimeri (sau a da) (ca Ieremia) cu oiștea-n gard” = a spune un lucru nepotrivit, a face o gafă, o prostie; „A lega (pe cineva) la gard” = a prosti, a păcăli (pe cineva); „A sări peste garduri” = a avea o comportare imorală, a umbla după aventuri amoroase; „A sări pâreazul”;
„A sări peste (sau dincolo de) gard” = a depăși limita admisă (prin atitudinea, faptele sale); „A lega (ceva) la (sau de) gard” = a abandona, a renunța (la ceva).
Dintre proverbele românești legate de acest element al gospodăriei este de amintit acela după care „Averea-i gard de nuiele, sărăcia-i zid de piatră”.
Poate este de amintit și refrenul unei romanțe cu mare circulație „De ți-ar spune poarte ta”…
După părerea scriitorului american Dudley Nichols „Teama este cel mai înalt gard”.
De la stilul Louis XIV la Art Deco
Faptul că este primul element al gospodăriei cu care ia contact cel ce pătrunde în ea a făcut ca poarta să aibă nu numai rosturi practice, ci și reprezentative și estetice potrivit stilurilor predominante în anumite perioade, dar și preferințelor proprietarului. În orice caz, „porțile” pot fi considerate adevărate „cărți de vizită” ale gospodăriei și proprietarului ei.
Astfel, ornamentarea porților, mai ales ale palatelor la sfârșitul secolului al XIX-lea, se datorează unor destul de variate influențe, pornind de la stiluri precum Louis XIV sau Louis XVI, până la stilurile neoclasice, neogotice, eclectice.
Dintre edificiile Bucureștilor prevăzute cu porți cu virtuți artistice sunt de amintit Ateneul român, Palatul Cantacuzino, Palatul Cotroceni, Casa Assan, Palatul Ministerului Agriculturii, sediul Fundației Elias de pe strada Clemenceau.
Porțile unor palate, cum este aceea a Băncii Naționale sau a Palatului Ghica, sunt împodobite cu statui.
La începutul secolului al XX-lea, curente precum Art Nouveau sau Art Deco au impus decorații de un deosebit rafinament, ornamente cu linii sinuoase pe fundal geometric. Aceste inovații sunt prezente la construcția unor blocuri, dar și a unor locuințe cum sunt cele de pe Strada Nicolae Iorga, Calea Plevnei, Strada Căderea Bastilei.
Pot fi, de asemenea, amintite unele încercări de imitare a aspectului porților tradiționale, precum și decorarea lor cu motive de asemenea sorginte în cadrul „stilului neoromânesc”. În ceea ce privește construcțiile noi, în mod fatal, poarta a trebuit să dispară, astfel rolul de „loc de întâlnire” pe care îl juca aceasta a fost înlocuit cu… ușa blocului…
Și totuși vilele construite în ultima vreme respectă tradiția, fiind prevăzute cu frumoase porți după gustul și… posibilitățile materiale ale proprietarului.
De la piatră la fier forjat
În ceea ce privește materialul, treptat, atât în construcția gardurilor, ca și a caselor, lemnul, zidăria, sunt înlocuite cu metalul, folosirea fierului forjat, spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Desigur, această tendință este specifică palatelor și reședințelor, dar ea se manifestă, desigur într-o manieră adaptată, și la casele din diferite cartiere ale Capitalei.
O serie de palate, clădiri rezidențiale sunt împrejmuite cu garduri de zidărie combinată uneori cu fier forjat, cum sunt cele de pe Șoseaua Kiseleff.
Asemănător unei broderii în fier forjat este gardul Universității de medicină.
Impunător și cu o lungime apreciabilă este gardul care împrejmuiețe Palatul Filipescu Brâncoveanu de pe Bulevardul Aviatorilor, unde se află și actuala locuință a lui George Becali ale cărei poartă și garduri sunt… aurite.