În folclor, literatură, politică
Termenul de „temelie” constituie un alt exemplu despre felul în care o categorie din „anatomia casei” a pătruns în cele mai diferite domenii.
Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, acest cuvânt desemnează, între altele, „Partea inferioară a unei construcții prin care acestea se sprijină pe pământ”, având ca sinonime „fundație”, „fundament”, „bază”, „temei”. Este prezent în numeroase expresii, cum ar fi, de exemplu, „a pune temelie”, „a pune bazele”, „a funda”, „a întemeia”.
Cuvântul este prezent și în expresii din alte diferite domenii, cum este cel calendaristic, „temelia lunei” (data de început), sau chiar anatomic – „temelia capului” (creștetul capului).
Proverbele diferitelor popoare îl menționează, cum este cel bengalez: „Casa virtuții are temelie de piatră”.
O serie de autori ai literaturii și filozofiei îl menționează în context politic și etic:
„Nesupunerea este adevărata fundație a libertății.” (Henry David Thoreau, scriitor american)
„Optimismul este fundația curajului.” (Nicholas Murray Butler, filozof)
În ceea ce privește folclorul românesc, sunt de reținut versurile baladei „Meșterul Manole”: „Iar de nu, apoi V-oi zidi pe voi, V-oi zidi de vii, Chiar în temelii”, cu trimitere la „jertfa zidirii”.
Comparații ale termenului cu cei din viața politică și culturală sunt prezente și în literatura română:
Grigore Alexandrescu: „A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit”.
Alecu Russo: „Temelia dreptului și a slobozeniei nu piere în veci”.
Costache Negruzi vorbește despre „temelia teatrului național”.
În arhitectură: de la chirpici la beton
Termenul de „temelie” este înrudit cu alții care se referă la „anatomia locuinței”: „fundament”, „beci”, „pivniță” ca încăperi auxiliare ale unei gospodării, aflate sub nivelul solului, destinate păstrării alimentelor, băuturilor.
În ceea ce privește istoria temeliilor și a spațiilor aferente, ea se încadrează evoluției arhitecturii urbane, bineînțeles și în ceea ce privește Bucureștii.
După structura de rezistență, deci temelia, cele mai vechi forme de evoluție, de fapt, o „moștenire” a arhitecturii rurale pe vremea când Bucureștii erau un „mare sat”, sunt casele din chirpici, deci din pământ uscat la soare sub forma de cărămizi și zidite apoi tot cu mortar din pământ, care nu au fundații, și casele din paiantă, deci cu o structură de rezistență din lemn acoperită cu diferite materiale, care de asemenea nu au fundație ci doar o talpă din lemn.
Asemenea construcții sunt consemnate de călătorul arab Paul de Alep (1627-1669) care menționează: „Casele sunt din lemn și vălătuce, pălimare și stâlpi frumos sculptați, toate din lemn de stejar și de brad”.
Un alt călător străin J.L. Carra descrie casele, construite din paiantă, „lipite cu argilă și bălegar de vacă amestecate împreună și tencuite pe dinăuntru și dinafară cu un fel de pământ vânăt”.
Așadar aceste construcții nu erau prevăzute cu o temelie solidă, ceea ce le făcea vulnerabile la cutremure, mai ales că solul pe care se afla orașul era umed, cu cursuri subterane de apă. Este și explicația pentru care, în mod firesc, ele nu au durat, existența lor fiind menționată doar în izvoare documentare.
Tot Paul de Alep descrie și casele de piatră ale boierilor „cu lespezi de marmură”.
Primele construcții din piatră sunt reședințele, palatele domnești, cum este cel al lui Constantin Brâncoveanu, construit, după cum arată același Del Chiaro, „de piatră, cu o impozantă scară de marmură”.
Asemenea construcții de piatră aparținând aristocrației sunt menționate de reprezentantul diplomatic al Habsburgilor în Țara Românească, Raicevich, care arată că, după războiul ruso-turc din 1768-1774, s-au clădit multe palate și case din piatră, mari și comode.
Detalii despre asemenea construcții ne sunt oferite de Ion Ghica în una dintre scrisorile sale către Vasile Alecsandri: „Casele boierești erau ziduri tari de cetate… cu odăi multe și mari, cu pivnițe adânci și boltite, cu beciuri și un rând de odăi deasupra”.
Bineînțeles că asemenea reședințe, palate aveau temelii solide și beciuri adânci și încăpătoare, ceea ce de altfel le-a făcut să reziste intemperiilor și cutremurelor.
Casele din zidărie portantă neconfinată (neizolată) sunt prezente în București încă înainte de 1800. Fundația lor era de cele mai multe ori din zidărie și rareori din beton simplu.
Casele din zidărie portantă confinată sunt prezente o perioadă îndelungată în București. Fundația lor este, de regula, din beton simplu, ele având în cele mai multe cazuri subsol parțial. Această formă de locuințe este specifică – în București – zonelor Cotroceni, Vatra Luminoasa și Lacul Tei, construite în special în perioada 1939-1945, dar și ulterior.
În ceea ce privește blocurile moderne, ele au o fundație din beton armat, prevăzute, cel puțin în ultimele decenii, cu diferite amenajări care le permit să reziste la șocuri seismice.
Pivnițele sunt înlocuite în subsol cu așa-numitele „boxe” folosite de locatari mai ales pentru depozitarea anumitor obiecte.
„Temelii dispărute”
Desigur, cercetarea și conservarea temeliilor locuințelor vechi este dificilă, dat fiind că deasupra lor, de-a lungul vremii, s-au ridicat construcții noi sau pentru că, pur și simplu, s-au prăbușit. Se poate spune că aceste vechi temelii au fost mărturii ale existenței unui „oraș sub oraș”.
Este mai ales cazul temeliilor construcțiilor din Centrul istoric al Bucureștilor care, în cursul operațiunilor de amenajare a unor străzi (Lipscani, Smârdan), au fost acoperite dispărând astfel pentru totdeauna. Unele dintre ele datau din secolele XVII-XVIII, cu bolți și arce duble, care au dispărut definitiv, deși ele erau dintre puținele mărturii ale istoriei arhitecturii bucureștene.
La fel s-a întâmplat și cu temeliile construcțiilor din actuala Piață a Universității unde s-a aflat mănăstirea Sf. Sava și Academia înființată de Constantin Brîncoveanu care, după ce au fost cercetate de specialiști, au fost acoperite.
Oare nu s-a putut găsi niciun mijloc prin care, măcar pe unele porțiuni ale lor, aceste temelii să fie conservate, fără să „stânjenească” aspectul modern al străzilor?
Printre puținele temelii, amenajări subterane care au fost conservate sunt cele de la Curtea veche, ale hanului lui Șerban Cantacuzino și ale Hanului Gabroveni. Deci ar fi fost posibil…
„Catacombele Bucureștilor”
Într-o conferință pe care istoricul Gheorghe Ionescu-Gion a susținut-o în anul 1896, la Ateneu, a fost semnalată existența unor ganguri subterane, beciuri existente în București, până la un moment dat. Autorul s-a ocupat în detaliu de asemenea construcții în lucrarea sa „Istoria Bucureșcilor”, publicată în 1899.
De aceste tuneluri s-a ocupat mai târziu și Simion Săveanu în lucrarea „Enigmele Bucureștilor” (1973).
Se pare că primul tunel al Bucureștilor a fost construit în vremea lui Vlad Țepeș, care lega palatul său, aflat pe locul ocupat în prezent de Palatul Kretzulescu, de Biserica Schitu Măgureanu, trecând pe sub Grădina Cișmigiu (un loc mlăștinos în acele vremuri), apoi mergea spre Cheiul Dâmboviței, unde domnitorul avea pregătită o ascunzătoare.
Când s-a amenajat actualul Bulevard al Unirii, constructorii au descoperit un tunel în zona străzii Negru Vodă, tunel înalt de peste doi metri, căptușit cu cărămidă arsă în cuptoare.
În cronici există mențiunea după care Vodă Caragea se plimba cu caleașca pe sub pământ, de la Palatul Cotroceni până la Curtea din Dealul Spirii.
Este posibil, potrivit altor mărturii sau investigații personale, ca Hanul lui Manuc, Biserica Domnească și Curtea Veche să fi fost legate prin coridoare subterane, lungi de câteva sute de metri, iar între Curtea Veche și Dealul Văcăreștilor era un alt tunel „de scăpare”.
Sub Palatul Golescu Grant, situat în zona stadionului Giulești, a fost descoperit un coridor subteran care duce înspre lunca Dâmboviței, care era probabil de asemenea un traseu de refugiu. Asemenea subterane erau desigur necesare datorită mai ales pericolului unor invazii, în special ale turcilor.
Așadar, este probabil ca într-o parte importantă din zona Centrului istoric al Bucureștilor să fi existat tuneluri, pivnițe adânci și boltite ale imobilelor care comunicau între ele, cât și subterane care permiteau trecerea dintr-o parte a orașului în alta.
De cele mai multe ori aceste încăperi și tuneluri au fost astupate odată cu sistematizarea orașului și cu alte necesități arhitecturale.
Desigur, uneori existența unor asemenea subterane este rezultatul unor legende greu de verificat în momentul de față, dar este cazul să ne întrebăm ce „revelații” ne mai pot rezerva investigații viitoare, dacă acestea vor exista…