Un spațiu reprezentativ
În afară de rosturile lor practice, casele au și o funcție estetică, arhitecturală de înfrumusețare a peisajului urban în primul rând prin aspectul fațadelor. Caracterul reprezentativ al acestei părți a locuinței a făcut ca ea să fie ornată potrivit stilurilor caracteristice diferitelor perioade.
În același timp, fațada casei constituie și un spațiu care consacră, poartă „semnătura” nu numai a celor care o locuiesc, ci și a unor persoane ce doresc să se afirme, să „intre în istorie” prin imagini, texte chiar iscălituri care consideră că îi reprezintă, gravate pe pereți sau alte suprafețe publice sau private, care, de fapt, nu sunt destinate acestui scop.
Origini… ilustre
Originea termenului „Grafitti”, care a circulat inițial în arheologie (cuvânt italienesc care derivă de la verbul „a zgâria”), vine din Antichitate și parcurge toate epocile istorice. El a existat și s-a manifestat aproape în toate culturile, deci se poate considera că practica are „origini ilustre”, chiar milenare. Într-adevăr, putem întâlni asemenea „opere”, de cele mai multe ori anonime, pe construcții de la Roma în Irlanda, chiar în America de sud. Afară de cele care sunt contemporane cu construcțiile respective, altele au apărut ulterior.
Asemenea „iscălituri” pot fi întâlnite și în Țările române, mai ales pe fațadele unor biserici, în Vâlcea, în nordul Moldovei, dar și în alte regiuni, ceea ce fără îndoială este un act de vandalism din partea acelora care au vrut să își imortalizeze astfel memoria.
Între artă și vandalism
Într-adevăr, se poate formula întrebarea dacă „grafitti” este operă de artă, căci într-adevăr unele imagini au o asemenea calitate, existând o întreagă literatură chiar de specialitate mai ales din prima parte a secolului trecut. În același timp, ele constituie desigur un act de vandalism deoarece multe dintre ele urâțesc, maculează fațadele și, în tot cazul, cu unele excepții, este vorba de un act neautorizat, ilegal.
De cele mai multe ori, în dorința de a fi imortalizate, „permanentizate”, imaginile și textele grafitti sunt executate cu vopsele greu de șters sau zgâriate în substanța clădirii, ceea ce face aproape imposibilă îndepărtarea lor.
Există și opinii, provenind mai ales din interiorul asociaților care reunesc pe practicanții acestei practici, care doresc să acrediteze ideea că grafitti ar aparține „formelor de artă recunoscute prin popularitate”,
Și în România au fost făcute unele tentative de a teoretiza acest domeniu, între care se numără și articolul „O cercetare grafittică asupra urbei București” (în „Secolul XX”, 4-6/1997) de Delia Verdeș, în care, între altele, se arată că „Nu trăsătura de «practică umană constantă» face, însă, puterea de fascinație a graffiti-urilor; calitatea de «arhive ale mentalului», «rezumate socio-culturale» ce se cer descifrate, forța «adevărului simplu» pe care par să îl comunice, toate acestea provin din jocul lor constant” .
Pentru antropologii și sociologii urbani – graffiti aparține „folclorului contemporan”. Unii critici plastici cred că această practică este o „artă a străzii” , „reacție împotriva modernismului”. O explozie a imaginilor și mai ales a inscripțiilor grafitti s-a înregistrat în decembrie 1989, când, prin condamnarea „regimului Ceaușescu” acestea au căpătat un caracter politic.
De atunci, grafitti a evoluat și pe această linie, având uneori un caracter protestatar, care nu este însă apreciat de cea mai mare parte a opiniei publice, care consideră că, alături de reclame, nu reprezintă altceva decât un „parazit al fațadelor”, iar „artiștii” care îl practică ar trebui trași la răspundere.
O asemenea atitudine, ca și necesitatea autorităților de a lua atitudine a făcut necesară apariția…
„Legislația grafitti”
Este vorba de Legea nr. 554/2003, al cărei text îl reproducem mai ales pentru unii care se pare că nu îl cunosc:
Art. 1. prevede că „Înscrierea sau aplicarea pe ziduri, pe fațadele imobilelor proprietate publică sau privată, pe monumente istorice și de arhitectură sau pe orice alt tip de construcții a inscripțiilor neautorizate, prin utilizarea de vopsele, sprayuri și alte asemenea materiale care murdăresc sau produc deteriorarea ori distrugerea bunurilor în cauză, constituie contravenție și se sancționează cu amendă” …
Și totuși „fenomenul graftti” a continuat să evolueze în București, fiind încurajat de concursurile dedicate artei urbane, în 2003, in Herastrău. Au apărut, de asemenea, și asocieri, un fel de „confrerii” ale practicanților acestei arte care își argumentează dreptul la „libera exprimare”.
După propria observație, în unele țări există metoda municipalităților de a pune la dispoziție spații pe care „artiștii” își pot exercita talentul, care poate ar fi necesară și la noi…
Și tot după propria observație legea menționată mai este respectată doar parțial, așa cum o dovedesc și imaginile alăturate.
Un „repertoriu grafitti”
De cele mai multe ori, „imaginile grafitti” au un caracter fantastic, mergând de la caricatural la grotesc.
Am întâlnit persoane mai în vârstă care cred că ele ascund ceva „demonic”. Nu cred că aceasta a fost intenția „autorilor” lor, dar, de cele mai multe ori, ele urâțesc aspectul spațiilor, mai ales al fațadelor pe care sunt executate.
Există și unele excepții care materializează imagini ce dovedesc un real talent, inspirate chiar de… istorie.
În ceea ce priveste textele, unele au într-adevăr un caracter protestatar, iar alteori dovedesc chiar umor. Există și unele texte încifrate al căror cod este cunoscut doar „autorilor” lor.
Câteva exemple dintr-o posibilă „antologie grafitti” pe care le-am cules de pe fațadele unor case sau chiar instituții din București: „Nu micul Paris. Aici e marele București”; „Apa cu cianură-pericol de moarte”; „Dacă nu oferi respect nu poți pretinde respect”; „Avocații sunt escroci”; „Lost in Bucharest”; „Permite-mi să visez”; „FMI go home”; „Rasismul distruge vieți”; „Studenții-sclavii corporațiilor”; „Revendică-ți Universitatea”; „Nu vă mai alegeți senatori care nu își iubesc țara”; „Basarabia e România” (acesta este unul din textele cele mai des întâlnite); exista chiar citate din autori celebrii (Iorga, Cioran). Și în fine: „E timpul să zâmbești”. Într-adevăr…
Un oraș maculat
…este la ora actuală Bucureștiul și nu numai fațadele caselor sale, ci întregul său spațiu. Orice s-ar spune și oricum s-ar argumenta, „grafitti” nu face altceva, în ultimă instanță, decât să contribuie, alături de alte forme, cum sunt în bună măsură reclamele cu orice preț, la poluarea imaginii sale. În momentul da față, cred că aproape nu există un spațiu cât de mic, o „palmă de loc” de pe zidurile Bucureștilor pe care să nu întâlnești „producții” ale acestei „pseudo-arte”. În tot cazul, autoritățile par depășite, căci „practicanții grafitti” se înmulțesc și își văd liniștiți de „arta” lor, sfidând parcă pe locuitorii orașului, dar și imaginea sa viitoare…
În ceea ce privește „cauzele” mai mult sau mai puțin ascunse ale acestui fenomen, specialiștii ne-ar putea argumenta că practicanții săi sunt afectați de o tendință de extravertire, de afirmare cu orice preț a propriei personalități, care însă poate fi combătută cu alte mijloace sociale, legale și… psihologice.