„Cicatricele” orașului
Ca orice organism și orașele suferă un proces de degradare, având loc în același timp agresiuni, provocate de cataclisme (cutremure, inundații) și evenimente (războaie) care duc la deschiderea unor „răni” ce, de-a lungul vremii, dacă nu sunt remediate, afectează înfățișarea orașului, dar și existența locuitorilor săi. De cele mai multe ori, asemenea „răni” sunt închise prin repararea imobilelor afectate, renovarea lor sau construirea unor noi case. Atunci când astfel de „tratamente” din diverse motive nu au loc, rănile riscă să se permanentizeze devenind „răni” deschise, ruine.
Bucureștii nu au făcut excepție, astfel încât în diferite perioade multe dintre casele sale au devenit „victime” ale unor cauze naturale, dar și ale unor agresiuni, în primul rând, ale unor bombardamente, cum au fost cele din timpul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial.
Prin eforturile locuitorilor orașului, cât și ale edililor săi, cele mai multe dintre aceste „răni” au fost închise, astfel încât Capitala a intrat în perioada contemporană a istoriei sale fără ca peisajul său să cuprindă multe asemenea „ruine”.
Totuși, în ultimii ani, numărul acestora a crescut în mod substanțial, cauzele nefiind cele amintite mai sus, ci altele care țin de contextele economice, sociale sau chiar politice.
O retrospectivă… pesimistă
În urmă ci câțiva ani, pe când susțineam, în „Ziarul de duminică”, o rubrică despre „Străzile Bucureștilor”, am publicat articolul „Rănile orașului” în care afirmam că acestea adăpostesc numeroase imobile pe cale de degradare sau transformate în ruine.
Ulterior, am avut ideea de a reveni în locurile în care se aflau asemenea ruine în speranța că ele au dispărut. Nu mică ne-a fost surpriza să constatăm că, în afara unor lucrări de restaurare, numărul imobilelor degradate nu a scăzut în mod substanțial, ba chiar au apărut și altele în această stare pe cale de a deveni ruine, așa cum o demonstrează ilustrațiile acestui articol. Ne-am concentrat investigația asupra câtorva străzi și artere care conțin numeroase case înscrise pe Lista monumentelor istorice din Centrul istoric (Blănari, Lipscani), din alte zone centrale (Baia de Fier, Moșilor), ca și din una din cele mai importante artere ale orașului.
De cele mai multe ori am constatat că ruinele au persistat, au fost întreprinse doar măsuri de „cosmetizare”, au fost deschise noi „maidane” sau că, pur și simplu, casele degradate au dispărut, ceea ce, să o recunoaștem, ne permite să fim destul de pesimiști în ceea ce privește aspectul unui oraș care dorește să devină „Capitală culturală a Europei” în 2021…
De fapt, această concluzie este întărită chiar de statistica oficială care constată că, în București, peste 500 de clădiri istorice care au ajuns ruine. Ca să nu mai vorbim de numeroase alte case care nu au un asemenea statut.
O legislație ineficientă
Nu se poate spune că autoritățile nu au fost preocupate de această situație, de cele mai multe ori inițiativele lor rezumându-se la promovarea unor măsuri legislative care, cel mai adesea, s-au dovedit ineficiente.
De fapt, chiar în Codul Civil se prevede că proprietarul unui imobil este responsabil de prejudiciul cauzat de ruina edificiului, atunci când aceasta este rezultatul imediat al lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, proprietarii clădirilor care au acest statut au obligația de a lua masuri pentru „conservarea, consolidarea, restaurarea, efectuarea reparațiilor curente și de întreținere a clădirilor în condițiile legii. Nerespectarea acestei obligații constituie contravenție la regimul de protejare a monumentelor istorice și se sancționează cu amendă.”
Conform Ordonanței nr. 21/2002, privind gospodărirea localităților urbane si rurale, proprietarii și coproprietarii au obligația comună și solidară:
(i) de a repara fațadele locuințelor sau a oricăror altor construcții amplasate la frontul strazii; și
(ii) de a efectua lucrări de tencuire si zugrăvire periodică a acestora.
În sfârșit, în data de 15 februarie 2011, a fost publicat pe site-ul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului proiectul de Lege privind măsurile de creștere a calității arhitectural-ambientale a clădirilor, potrivit căruia proprietarii de clădiri sunt obligați sa realizeze lucrări de reabilitare a fațadelor si a acoperișurilor, pe cheltuiala proprie. Este vorba de așa-numita „Lege a fațadelor”.
Neputința autorităților a fost recunoscută de însuși fostul primar general al Municipiului București care a amenințat că va trece în fondul acestuia clădirile ai căror proprietari nu respectă aceste prevederi legale, ceea ce, de fapt, ar constitui o măsură anticonstituțională.
O altă măsură extremă este aceea propusă guvernului de Asociația Municipiilor din România privind introducerea in Codul Fiscal a supra-impozitării clădirilor/ terenurilor/ siturilor lăsate în paragina.
De la nepăsare la interese
Totuși, chiar în acest cadrul legislativ, care este cauza persistenței acestor „ruine” ?
S-ar putea spune că una dintre ele ar fi atitudinea proprietarilor care se dezinteresează de starea lor. De fapt, această nepăsare are uneori cauze materiale: noii proprietari, după ce au depus eforturi (mai mult sau mai puțin legale!) pentru retrocedarea lor, pur și simplu nu dispun de mijloacele financiare pentru renovare.
Nu știm care este situația reală, dar aceasta pare cauza pentru care, după ce a obținut proprietatea asupra „Casei Take Ionescu” de pe strada cu același nume, nu s-a întreprins nimic pentru renovarea sa, astfel încât acest imobil, din care a fost „scos” Institutul de etnografie și folclor „Constantin Brăiloiu”, este pe cale de a deveni o ruină.
De fapt, într-adevăr, costurile renovărilor sunt ridicate, ajungând, după estimările specialiștilor, la cheltuieli între 300-500 euro pe metrul pătrat.
În ceea ce privește această situație, după cunoștința mea, în Germania se prevede ca pentru întreținerea imobilelor de interes istoric să existe și o participare financiară a statului sau a landului.
O altă cauză, la care s-au făcut dese referiri în presă, este legată de interesele proprietarilor care așteaptă ca imobilele respective să se degradeze iremediabil pentru a fi demolate în locul lor urmând să fie ridicate construcții care prezintă mai multe avantaje materiale și financiare (magazine, bănci etc.). În acest sens, se făcea apel la procedurile de „declasificare” a imobilelor de pe Lista monumentelor istorice.
Se pare că această procedură a fost înăsprită, recent apărând o dispoziție după care o asemenea măsură extremă nu poate fi luată fără aprobarea Comisiei monumentelor istorice.
Este doar un început…