Izvoare arheologice: „orașul de sub oraș”
Informațiile pentru cunoașterea istoriei unui oraș, a construcțiilor sale sunt din cele mai multiple, de la relicvele arheologice la documentele scrise și iconografice.
Arheologia Bucureștilor are o anumită tradiție ilustrată prin inițiativele unor specialiști, între care Gheorghe I. Cantacuzino și Panait I. Panait. Din păcate, ea a intrat multă vreme într-un „con de umbră”, abia în ultima vreme interesul pentru acest domeniu a reintrat în preocupările specialiștilor, în special prin săpăturile din Centrul istoric, coordonate de arheologul Gheorghe Mănucu Adameșteanu, de la Muzeul de Istorie al Bucureștiului, împreună cu tinere cadre de la Institutul de Arheologie „Vasile Părvan”, Muzeul Național de Istorie și Institutul Național al Monumentelor Istorice.
Începută în urmă cu câțiva ani, campania de săpături a inclus o zonă largă cuprinzând fosta Uliță Domnească (Smârdan), actualele străzi Franceză, Poștei, Stavropoleos și Ulița Șerban Vodă – actuala stradă Lipscani.
Se poate spune că descoperirile au fost spectaculoase, fiind scos la iveală un adevărat „oraș de sub oraș”, mai ales temelii ale unor importante clădiri comerciale, cum este „Hanul lui Șerban Vodă”, conservate în cele mai bune condiții, și altele. Deosebit de interesante sunt relicvele Academiei domnești înființată de Constantin Brâncoveanu aflate în zona Pieței Universității.
Din păcate, această campanie de săpături nu a fost urmată de una de conservare, astfel încât, în cea mai mare parte a lor, relicvele arheologice au fost din nou acoperite. În momentul de față, printre puținele zidiri conservate ale Bucureștilor, se numără cele de la Curtea veche, Hanul Gabroveni și cel al lui Șerban Vodă.
O altă lacună este aceea legată de arhitectura civilă, deci imobilele de locuit, prea puține dintre ele impunându-se atenției arheologilor. Există desigur și o condiționare obiectivă legată de faptul că acestea, mai puțin palatele boierești, erau realizate din materiale perisabile, ceea ce le-a făcut vulnerabile la cataclisme, mai ales incendii și cutremure, dar nu poate fi contestat faptul că aceste case nu s-au bucurat de interesul edililor orașului și chiar al proprietarilor lor.
Izvoare documentare: imagini și relevee
Această lacună are șansa de a fi îndepărtată într-o anumită măsură de izvoare documentare de diferite categorii, astfel încât o serie dintre cei mai importanți arhitecți, istorici ai orașului au fost preocupați de identificarea și publicarea unor informații, imagini și relevee, în lucrări de referință.
Între asemenea corpus-uri este de amintit arhiva de diapozitive pe sticlă ale lui Alexandru Tzigara-Samurcaș arhiva de proiecte și relevee ale arhitectului A. Lecomte du Nouy.
Încă din 1926 au fost publicate două mape – „Relevări după monumentele naționale din România” –, pentru ca această inițiativă să fie continuată de profesorul Grigore Ionescu, prin deschiderea unei seriii de 15 volume.
Pentru Grigore Ionescu, publicarea seriei „Documente de arhitectură din România” reprezenta un pas obligatoriu al cunoașterii arhitecturii tradiționale: „Monumentele de arhitectură ale trecutului trebuie studiate, relevate, desenate și publicate” . Investigarea arhitecturii trecute era, în viziunea profesorului, imperios necesară „în vederea găsirii celor mai potrivite forme naționale ce trebuie să caracterizeze arhitectura nouă”. În următorii ani, G. Ionescu rămâne fidel acestei idei, astfel încât, în 1962, a afirmat: „Cum arhitectura fiecărei epoci istorice trecute s-a născut, s-a dezvoltat și a înflorit totdeauna prelucrând în mod critic moștenirea epocilor anterioare, tot așa, arhitectura zilelor noastre nu poate ignora experiența acumulată anterior în acest domeniu și nu se poate dispensa de a culege din această experiență învățăminte prețioase, în vederea realizării unei arhitecturi noi.” Astfel, sub coordonarea profesorului Grigore Ionescu a fost publicată suita celor 15 volume apărute între 1952 și 1972 .
Aceste eforturi au fost continuate, după mai bine de 40 de ani, prin deschiderea seriei noi a publicației „Documente de arhitectură din România” realizată prin eforturile unor specialiști și studenți din „Universitatea de arhitectură și urbanism Ion Mincu, Departamentul de istoria și teoria arhitecturii și conservarea patrimoniului” , apărut în 2014 (coordonarea Anca Brătuleanu, Irina Calotă; explicația planșelor: Petru Mortu).
Volumul conține informații documentare și iconografice (relevee, fotografii, desene) referitoare la o serie de case reprezentative pentru arhitectura Bucureștilor ridicate de la începutul secolului XIX, dar, din păcate, dispărute, demolate în cursul celui următor, mai ales în deceniile de regim comunist.
Se poate spune că informațiile conținute în acest volum sunt printre foarte puținele referitoare la asemenea imobile, ceea ce face ca ele să aibă o valoare documentară apreciabilă, pe care le vom folosi și noi în schițarea a ceea ce se poate numi…
O istorie a caselor dispărute
…este posibilă prin utilizarea acestor izvoare documentare, care să conțină principalele construcții civile, case și palate, multe dintre ele cu o reală valoare arhitectonică, ceea ce vom încerca și noi în continuare. Desigur, este vorba doar de o schiță a unui asemenea demers, cu referire doar la câteva din aceste construcții care se cere desigur completată.
CASA MORUZI (CREȚULESCU – CANTACUZINO – „CASA CU LANȚURI”) Calea Victoriei 117, construită în 1814, modificată în 1838
Valoarea acestei construcții constă în faptul că era una dintre puținele case care păstra aspectul și atmosfera vechilor curți boierești de la începutul secolului al XVIII-lea care se înșirau de-a lungul Podului Mogoșoaiei.
Povestea sa începe la sfârșitul secolului al XVIII-lea când căminarul Ioniță Crețulescu a primit de la socrul său, stolnicul Neculescul, un teren pe care își construiește case. În 1830, fiica sa Luxandra (Luxița) se căsătorește cu Grigore Cantacuzino, aceștia devenind proprietarii casei. Aici s-a născut, în 1833, primul fiu al familiei, Gheorghe Grigore Cantacuzino, personalitate politică importantă a perioadei ce urmează.
În 1838, sunt făcute mai multe intervenții în arhitectura casei după proiectul arhitectului francez Lepetit, care modifică foișorul de pe fațada nordică.
Clădirea era caracterizată de echilibru, corpurile intrării și ale sălii principale creând un joc volumetric bine articulat. Acoperișul cu pante accentuate contura o siluetă specifică clădirilor vechi românești
Transformările urbanistice majore ale orașului, accelerate în ultimele decade ale secolului al XIX-lea, afectează proprietatea. Planul de aliniere a Căii Victoriei, realizat în 1889, face necesară modificarea fațadei orientate spre stradă și exproprierea unei porțiuni de teren corespunzătoare intrării principale a curții.
Cum casa rămăsese un pic retrasă și strâmbă față de noul aliniament, ultimul proprietar al casei, prefectul capitalei, Dimitrie Moruzi, decide ridicarea în fața clădirii a câțiva stâlpi mici uniți de lanțuri groase, de unde și denumirea „Casa cu lanțuri”.
În 1931, Primăria orașului a pus la dispoziție acest imobil pentru înființarea Muzeului Comunal București, mutat ulterior în altă locație, iar terenul pe care se afla casa a fost împrejmuit cu un gard mare din lemn, care avea scopul de a ascunde dărâmarea vechiului edificiu, „metodă” folosită și astăzi.
În cele din urmă, modificările survenite în planul urbanistic al zonei, intenția deschiderii bulevardului „Nou” (Dacia), care urma să ajungă la Gara de Nord, au dus la demolarea imobilului în 1941 și la dispariția unuia din cele mai importante edificii ale istoriei orașului.
CASA COLINTINEANU, Calea Moșilor nr. 280, construită cca 1825
Gheorghe Colintineanu a fost arendașul întinsei moșii de la Colentina a boierului Grigore Dimitrie Ghica, ajungând să îndeplinească funcții administrative („polcovnic”)
Probabil în 1825, își ridică pe Podul Târgului de Afară, undeva între ulițele Pantelimon și Vaselor, case mari cu etaj, cum puține se aflau în București. Nicolae Vătămanu menționează pardoselile din marmură ale încăperilor principale, elementele decorative prezente pe dușumea și în „casa scărilor” scările, ornamentele de alamă ale ușilor, sobele, dar și alte componente.
Cutremurele, armatele de ocupație, degradarea materialelor au impus repararea caselor în mai multe rânduri , în cele din urmă ducând la demolarea lor.
CASA VLASTO ANTACHI, str. Nicolae Toniza nr. 3, construită înainte de 1867
Terenul pe care se găsea construcția se găsea în mahalaua Șerban-Vodă sau a Măgureanului. Aici și-au avut casele boierii familiilor Bălăceanu, Bărbătescu, Crețulescu, Florescu, Văcărescu, fiind amplasat pe ulița care mergea spre Podul Mogoșoaiei. Aceste construcții erau menționate în planul maiorului Rudolf Arthur Borroczyn realizat în 1852 și pe planul lui Dimitrie Papasoglu publicat în 1871. Un an mai târziu, autoritățile emit autorizația de construire pe numele lui Miron Vlasto pentru realizarea clădirilor din strada Carol I.
Din informațiile ulterioare pe care le deținem, fațadele clădirii erau inspirate de curentul romantic, dezvoltat de arhitecții spațiului central european, activi în Bucureștii mijlocului de secol XIX.
Interiorul clădirii poate fi considerat drept fastuos, cu pardoseli și plafoane pictate policrom, tâmplării cu vitralii, pilaștri ionici și corintici. Monica Mărgineanu-Cârstoiu, în cartea sa dedicată „Romantismului în arhitectură”, caracteriza acest corp ca pe „un apendice decorativ de o totală bizarerie”
Imobilul a fost demolat în anii 1970.