Focare de cultură și nu numai
Din păcate, între casele dispărute, devenite amintiri s-au aflat și clădiri aparținând unor personalități care au jucat un rol important în viața spirituală și politică a vremii. Ridicate în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, aceste case au devenit puncte de referință pe harta Bucureștilor până spre mijlocul celui următor, unele supraviețuind chiar până în anii regimului comunist care a făcut ceea ce nu reușise „dintele vremii”: le-a demolat.
CASA TITU MAIORESCU, str. Mercur nr. 1, București, construită cca. 1870.
Această casă a devenit celebră, un adevărat focar cultural dar și politic curând după ridicarea sa dat fiind că aici s-au desfășurat lucrările Societății „Junimea” după mutarea sa de la Iași la București. Între alte momente memorabile care au avut loc aici se numără și data de 24 aprilie 1882, când Mihai Eminescu a citit poemul său „Luceafărul”, după cum ne încredințează placa memorială aflată pe blocul unde se afla casa lui Titu Maiorescu. El însuși și-a conceput aici unele dintre cele mai importante lucrări ale sale. Tot în această casă aveau loc întruniri în care se discutau problemele politice ale partidului și guvernului conduse de Maiorescu și, în general, imobilul era frecventat de unele din cele mai importante personalități ale țării.
De altfel, casa de pe strada Mercur la întretăierea cu strada Poștei Vechi se afla într-o zonă în care se găseau imobile aparținând și altor personalități ale Bucureștilor și țării, între care D.A. Sturza și Alexandru Marghiloman Și tot în acest spațiu s-a aflat una dintre cele mai importante instituții artistice ale Capitalei, Muzeul Simu, demolat ulterior. Nu întâmplător această zonă era cunoscută și ca „Strada El Dorado”. Ulterior, strada a purtat numele omului politic lui D. A. Sturza, iar apoi acela al pictorului Artur Verona.
Dar nu numai din aceste motive casa lui Titu Maiorescu și-a câștigat renumele, ci și prin calitățile sale arhitecturale, cu elemente stilistice de inspirație greco-romană, profilul său stilistic aparținând formelor academismului de școală franceză. Planul său era simetric, bine echilibrat, organizat în jurul axului central pe care se aflau cele două porți.
Dinspre strada Poșta Veche, se ajungea pe o terasă cu două coloane ionice. Intrarea în casă se făcea printr-un hol spre care se deschideau ușile pictate ale încăperilor vecine. Spre est se deschidea o curte de unde erau accesibile grajdurile și anexele. Casa era împrejmuită de un gard masiv cu soclu și stâlpi din piatră, iar între ei erau montate panouri din fier forjat.
O descriere a interiorului casei aparține unuia din membrii cenaclului „Junimii” Iancu Cerkez : „Erau deschise camera de lucru, înconjurată de o bibliotecă, având un birou de stejar la mijloc, și salonul de alături, foarte mobilat și ornat cu câteva busturi – Schopenhauer, Poe, Venus din Milo”. Iar în ceea ce privește exteriorul: „Dintr-un salonaș, dădeai într-o lojă sau o terasă acoperită, ce da într-o grădiniță plină de verdeață și boschete de trandafiri. Acolo îi plăcea lui Maiorescu să lucreze dimineața. Prânzurile și serile la acest savant și eminent bărbat al țării sunt printre cele mai agreabile amintiri ale mele.”
Este de remarcat că Titu Maiorescu era preocupat și de confortul locuinței sale, așa cum remarcă și George Călinescu care nota pe baza însemnărilor zilnice ale omului de cultură familiarizat cu noutățile din acest domeniu din vestul Europei că locuința era dotată cu cele mai noi inovații tehnice. În 1885, „își instalase sonerie electrică, pe care învățase să o manipuleze singur” și avea „watter-closet englezesc”.
Mai ales cutremurele au afectat aspectul casei, Releveul realizat în 1948 de studenții Facultății de Arhitectură arată că acesteia a i se redusese semnificativ înălțimea, golurile fuseseră astupate, astfel încât cu greu se putea recompune silueta inițială. În cele din urmă casa lui Titu Maiorescu a fost demolată, cu ea dispărând unul dintre monumentele culturale și arhitectonice ale Bucureștilor.
Un alt loc important pentru perioada pe care Eminescu a petrecut-o în București este casa în care a locuit Ion Slavici și unde acesta l-a adăpostit, în 1883, pe poet, potrivit plăcii memoriale de pe un bloc din Piața Amzei ridicat pe locul unde s-a aflat acest imobil.
CASA GRIGORE PEUCESCU Strada Boteanu nr 3A.
Și acest imobil, din păcate și el dispărut, aparținând , omului politic si avocatului, ministru și membru al Partidului Conservator în a doua jumătate a secolului al XIX se numără printre casele legate de numele lui Mihai Eminescu, aici citind poetul pentru prima oară „Scrisoarea III”, cum ne încredințează placa memorială fixată însă la distanță de locul în care se afla casa. Ca și Casa lui Maiorescu și aceasta adăpostea un cenaclu literar, fiind frecventată de personalități culturale și politice ale vremii, aici fiind luate unele din cele mai importante hotărâri din acest domeniu. După moartea lui Peucescu, în 1897, o vreme aici a funcționat sediul legației Austro-Ungariei.
Regele Carol I a cumpărat o parte din Casele Peucescu pe care la va demola pentru a face loc noii clădiri a „Fundației”.
Clădirea, ridicată după planurile arhitectului Paul Gottereau a fost reconstituită într-un mod, am spune, nefericit.
CASA CERKEZ, Calea Victoriei nr. 155, construită în 1888
La sfârșitul secolului al XIX-lea, inginerul Grigore P. Cerkez cumpără un teren la intersecția Căii Victoria cu strada Sevastopol, aflat la oarecare depărtare de nucleul de atunci al Bucureștilor. Totuși în această zonă își ridicaseră case unele familii înstărite, dat fiind că era un spațiu liniștit. În 1887 construcția casei este începută, fiind terminată, cel mai probabil, în anul următor.
Imobilul avea două nivele și o mansardă generoasă, din punct de vedere stilistic încadrându-se neogoticului francez. Personalitatea casei era conferită și detaliile sofisticate din piatră ce decorau soclul, de cornișă și profilurile orizontale intermediare, dar mai ales de balcoanele și golurile ferestrelor
Interiorul era dominat de holul central, cu o elegantă scară din lemn decorată cu motive de inspirație gotică și de sala de festivități unde aveau loc reuniuni vestite ale protipendadei bucureștene de la începutul secolului trecut
În colțul de nord-vest fusese amplasată o scară zveltă din lemn care conducea spre o terasă amplă deschisă spre grădină, iar pe peretele opus se găsea un șemineu monumental din piatră frumos decorat.
Așa cum se arată în lucrarea citată „Documente de arhitectură din România”, modificarea aliniamentului străzii Sevastopol va duce la exproprierea unei părți a terenului pe care se afla imobilul, iar, după 1911, aici se va construi o anexă, destinată garajelor și servitorilor.
După moartea proprietarilor, în anii 1940, imobilul naționalizat a fost ocupat de persoane care nu s-au ocupat de întreținerea sa corespunzătoare, fațadele fiind afectate și de bombardamentele din 1944. Pentru câteva decenii aici își va avea sediul Uniunea Artiștilor Plastici.
Cutremurul din martie 1977 avariază clădirea, iar autoritățile comuniste, în loc să se ocupe de refacerea sa, iau măsura demolării imobilului, ceea ce a dus la dispariția unei „clădiri emblematice pentru arhitectura bucureșteană de la sfârșitul secolului al XIX-lea”.
În cursul acestei operațiuni, care poate fi considerată barbară, zidurile, statuetele, vitraliile, șemineul, tâmplăriile și lambriurile s-au prăbușit sub loviturile târnăcoapelor, iar resturile sale au fost încărcate în camioane și aruncate pe maidanele de la marginea orașului.
Fără îndoială, dacă ar fi avut șansa să supraviețuiască unei degradări inerente, dar mai ales unor măsuri arbitrare, aceste case ar fi împodobit peisajul spiritual și arhitectural al Bucureștilor, puncte de referință ale unui trecut generos, dar greu încercat, găsindu-și locul cuvenit pe „Lista monumentelor istorice”.