În afara caselor care au aparținut unor personalități culturale, demolate de-a lungul vremii, mai sunt desigur de amintit și altele ai căror proprietari au jucat un rol important în viața economică și comercială a Bucureștilor.
CASA TUDOR HAGI TUDORACHE, str. Vasile Lascăr, la intersecția cu str. Italiană, construită cca. 1860
Hagi Tudorache a fost unul dintre cei mai importanți comercianți din Țara Românească în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Posesor al unei importante averi imobiliare, lasă moștenire hanul din Lipscani care îi purta numele, o prăvălie în Hanul cu Tei, două pe ulița Cavafilor și casa din mahalaua Oțetarilor.
Acest din urmă imobil se afla foarte aproape de biserică Oțetarilor, fiind una dintre cele mai mari ale mahalalei. Importanța acestei familii pentru zonă este confirmată de faptul că, în 1856, strada pe care se afla casa era numită „Hagi Teodoraki”.
Numele celui care a condus lucrările de ridicare a casei este, ca și în cazul altor imobile din București, greu de aflat. O informație prețioasă este furnizată de unul dintre urmașii săi care precizează că meșterul Josef Weltz a ridicat „casa părintească din strada Vasile Lascăr”. Analizând informațiile referitoare la acest meșter cu o bogată activitate în Țara Românească se poate deduce că lucrarea putea fi făcută între 1820 și 1860.
Clădirea ocupa terenul aflat la intersecția actualelor străzi Vasile Lascăr și Italiană, urmărind aliniamentul acestor străzi.
Acoperită cu șarpantă, cum se obișnuia în acea epocă, construcția avea un volum amplu. Scara masivă din partea centrală conducea spre nivelul superior unde se desfășura un hol de primire.
Fațadele erau concepute în maniera Rundbogenstil-ului, des întâlnită în arhitectura civilă a Țării Românești.
Construcția se distingea și prin elementele decorative, compuse simetric: pilaștri corintici așezați pe socluri, arhitrave cu frize masive în stilul romanicului lombard sau rozete elaborate.
Deși construcția solidă putea adăposti sediile unor instituții, în timpul regimului comunist s-a luat hotărârea arbitrară a demolării sale.
CASA GEORGE SAN MARIN (IOSEFINA STOICESCU), str. Mircea Vodă nr. 3, construită în 1878
Și George San Marin (1819-1885) a fost un important comerciant în prima parte a secolului al XIX-lea. Potrivit uneia din cele mai prețioase catagrafii ale vremii, redactată în perioada 1844-1855, „Planul Borroczyn”, terenul aflat în proprietatea lui George San Marin se afla în „vopseaua de Negru”, una din unitățile administrative ale Bucureștilor, în mahalaua Vergului, foarte aproape de intersecția uliței Sfântul Ștefan (Calea Călărașilor) cu Mircea Vodă.
La sfârșitul secolului al XIX-lea pe teren erau două corpuri, clădirea principală fiind așezată departe față de stradă, în mijlocul unei grădini. În corpul anexă erau probabil grajdurile. Fațadele construcției erau de inspirație clasică
Clădirea a căzut victimă sistematizărilor din anii 1980, locul ei fiind luat de o clădire masivă fără prea mari pretenții arhitecturale și mai multe garaje.
CASA DIMITRIE ROȘU (FARMACIA CENTRALĂ) Calea Moșilor nr. 45, construită în 1889
Chiar spre mijlocul secolului XIX, incendiile au continuat să producă pagube însemnate și modificări în peisajul Bucureștilor. Un exemplu caracteristic în acest sens este „marele foc” din martie 1847 care a schimbat în bună măsură aspectul uneia dintre cele mai importante artere ale orașului, Calea Moșilor, astfel încât în reprezentările grafice din anii următori din zona bisericii Răzvan, proprietara terenului, apare un loc gol.
Pentru acest spațiu, I.D. Roșu cere permisiunea, în 1889, să ridice „pe calea Moșilor, colț cu pasagiul bisericii Răzvan”, în curtea acesteia, „o pereche de case de locuit de zid masiv”.
Planul clădirii a fost conceput de Ion N. Socolescu (1856-1924) fiind caracteristic pentru concepția aceluia care este considerat „unul dintre cei mai buni reprezentanți ai școlii românești de arhitectură modernă”. După ce studiază la „Școala de Arte frumoase” din Paris și la Roma, Socolescu a pus bazele societății arhitecților români și a fost președintele ei. În 1892, împreună cu C. Sterian, și pe propria cheltuială, înființează prima școală de arhitectură românească. În general, Socolescu folosește repertoriul de forme al academismului francez, stilul său caracterizându-se prin claritate și monumentalitate, așa cum o demonstrează edificiile proiectate de el în București și la Craiova (Palatul de justiție).
Clădirea care va ocupa un front larg pe Calea Moșilor era destinată, în primul rând, scopurilor comerciale, astfel încât de-a lungul său erau dispuse prăvălii separate de un gang amplasat central. În spatele acestora se aflau încăperi secundare în legătură cu spațiile comerciale. Tot în această clădire se afla una din cele mai mari farmacii ale orașului.
Construcția era acoperită cu o șarpantă învelită cu tablă. Fațada principală era compusă simetric, iar golurile ferestrelor erau flancate de coloane corintice ce susțineau arce în acoladă. Spațiile dintre acestea erau decorate de stucaturi în relief plat. Acestor elemente li se adăuga un frumos balcon din fier forjat.
Soliditatea construcției a făcut ca ea să reziste diferitelor intemperii până la cutremurul din 1977, când ea a fost serios deteriorată și, fără să se încerce refacerea ei, a fost demolată, ceea ce a reprezentat o adevărată pierdere pentru istoria arhitecturii bucureștene.
CASA MANGÂRU, str. Mântuleasa nr. 9, construită în 1911
Locuitorii cartierului și străzii Mântuleasa erau persoane cu posibilități financiare, astfel încât aici se vor ridica o serie de construcții al căror stil se încadra curentului academismului de școală franceză.
Tot aici se aflau unele instituții, cum a fost școala comunală de băieți, cunoscută sub numele de „Școala Mântuleasa”, frecventată și de Mircea Eliade.
După îndelungi tratative cu mitropolia, familia Mangâru reușește să achiziționeze, în 1907, în preajmă un teren, obținând și autorizația de construcție a unui imobil al cărui plan aparține arhitectului Petre Nicolescu. Clădirea, destul de amplă, ocupa aproximativ 400 mp., având două subsoluri și un etaj, legătura dintre ele fiind asigurată de o scară din lemn. Structura sa era potrivită pentru amenajarea unei școli, având în vedere că Elena Mangâru conducea „pensionul de fete” de pe parcela vecină.
Din punct de vedere stilistic, clădirea se încadra în formele curentului neoromânesc, influențele arhitecturii practicate de Ion Mincu fiind vizibile. Astfel, cornișa era bogat decorată cu motive geometrice specifice acestui stil, iar clădirea era prevăzută cu coloane corintice dispuse la colțurile fațadei orientate spre stradă.
În tot cazul, și acest imobil s-a numărat printre cele mai reprezentative construcții ale Bucureștilor, ceea ce nu a împiedicat, la aproape un secol de existență, demolarea sa considerându-se că este „improprie noilor realități economice”. În momentul de față, în spațiul în care s-a aflat Casa Mangâru se întinde un maidan pe care crește o vegetație „luxuriantă”.
În afară de exemplele menționate, mai sunt de amintit și altele referitoare la case ale unor personalități ale vremii care au fost de asemenea demolate. Unele dintre ele sunt menționate în lucrarea lui George Potra, „Din Bucureștii de altădată” (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981).
O asemenea soartă a avut-o „Casa Dimitrie (Mitiță) Sturdza” (1833-1914), om politic de patru ori prim-ministru al României, președinte al Academiei Române. Imobilul se afla în apropierea Blocului Aro și a fost demolat la sfârșitul anilor 1920.
Nici „Casa Pache Protopopescu” (1845-1893), unul din cei mai importanți primari ai Bucureștilor, nu a fost scutită de o asemenea soartă. Imobilul se afla pe locul unde ulterior va fi ridicat, în 1920, blocul ,,Dunărea”, distrus și el la cutremurul din 1977.
„Casa Comănescu” se găsea între Muzeul „Th. Aman” și Fundația Universitară Carol I (Biblioteca Centrală Universitară). După dispariția sa, aici s-a găsit Grădină de Vară „Boema” și ea demolată.
Imaginile nr. 9-11 sunt reproduse după publicația „Ring” (7 octombrie 2011)
PS: Încercăm în cuprinsul acestui serial să stabilim cu aproximație și să ilustrăm locurile, zonele în care s-au aflat casele demolate. Deoarece acest demers inedit prezintă un anumit grad de dificultate, rugăm pe cititori să ne sprijine prin transmiterea unor corecturi sau informații suplimentare.
Revenim la atenționarea pe care am formulat-o în urmă cu câteva săptămâni referitoare la dispariția unor librării bucureștene, unele cu prestigiu, dat fiind că, între timp, exemplele s-au înmulțit: Librăria Dalles, Librăria Sadoveanu (relocată doar cu numele), Librăria Bastilia, Librăria de la coloane din Piața Romană, Librăria de pe Calea Victoriei (peste drum de Palatul Știrbei), Librăria de pe Bulevardul Brătianu (peste drum de Colțea), ba chiar și una din sucursalele Editura Humanitas de pe Calea Victoriei.
Probabil mai sunt și altele pe care nu le-am identificat…
Unele au fost retrocedate, altele pur și simplu scoase la vânzare, iar altele ?
Vom ajunge oare să cumpărăm și să citim cărți doar online ?
Eu sper că nu…