Cum de îngăduie Dumnezeu atâta răutate pe Pământ, atâta violență, atâtea crime? – se întreabă, de mii de ani, retoric-ostentativ sau sincer nedumeriți, atei, liberi cugetători, agnostici, dar și destui credincioși.
Cum de îngăduie, de pildă, războiul?
Răspunsul s-a dat de multe ori, dar, cum întrebarea persistă, nu e niciodată inutil să-l mai dăm o dată. Și o vom face citând nu vreun doctor în teologie, un înalt prelat sau un sfânt Părinte bisericesc, ci un autor considerat minor, specializat în thrillere de război, Sven Hassel. El spune: „Dumnezeu nu a îngăduit. El a dat oamenilor libertatea, inclusiv aceea de a face un război.”
Căci, desigur, liberul arbitru, ca să fie real, nu-nseamnă, nu poate însemna numai libertatea de-a face ce vrei – așa, la nivelul de „Nu-mi iau mușcate albe, ci roșii” sau „Nu beau bere, ci vin” – ci și, inevitabil, libertatea de a greși. Inclusiv de a greși grav. Inclusiv de a face rău.
La vreo patru mii de ani după Facerea Lumii, Dumnezeu se lămurise de mult cum au înțeles oamenii să-și folosească minunatul dar al libertății de a alege, astfel încât s-a decis să le trimită zece porunci – care de fapt nici nu se numeau astfel, ci legi, adică reguli. În termenii mileniului trei după Hristos – un manual de utilizare a liberului arbitru.
De-atunci încoace, adepții celor două mari religii ale lumii care recunosc istoriile din Vechiul Testament – dar și o mare parte din restul pământenilor, în numele altor credințe – par a avea mari dificultăți în a respecta aceste reguli, și asta în ciuda faptului că o parte dintre ele sunt formulate și în termenii justiției umane – cu alte cuvinte, încălcându-le, riști nu doar îndepărtata (și, pentru unii, improbabila) judecată divină, ci și, mult mai repede și mai clar, sentințe judecătorești.
Motive suficiente să ne întrebăm: Și totuși, oare cât de greu o fi să nu ucizi?
Să le luăm pe rând, urmărind înșiruirea ortodoxă:
1. „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine.” Credința nu e un job sau un hobby – să poți avea mai multe. E ușor de înțeles că porunca a fost prima formulată într-o lume care, la vremea respectivă, era încă, în mare parte, dominată de politeism. Nu cred că, în zilele noastre, vreun iudeu sau creștin (de orice confesiune) are vreo problemaă în a respecta această lege.
2. „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele de sub pământ. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești”. O cerință care, prin interpretări diferite, a reușit să scindeze creștinismul, între cu sau fără icoane, cu sau fără statui, statuete și crucifixuri, dacă se referă doar la simplii muritori sau și la sfinți etc. Încă o dată, la nivelul credincioșilor, nu cred că e o problemă: trebuie să ai un ego nemăsurat ca să-ți tragi bust sculptat și nu tu decizi ce se află într-o biserică.
3. „Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău.” Pare o cerință elementară, ceea ce ar trebui s-o facă unanim acceptată, dar, cum știm, mulți credincioși sunt foarte departe de asta, în cel puțin două feluri: înjurăturile, limbajul murdar – respectiv bancurile implicând lucruri sfinte.
4. „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Lucrează șase zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a șaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău”. Respectată în linii mari, inclusiv prin Codul Muncii, dar e loc de suficiente și inevitabile discuții privitoare la limitele regulii: sunt anumite munci pe care e musai să le faci și în ziua a șaptea. Sunt convins că Dumnezeu nu se supără pentru acelea, ci doar pentru excesul de zel.
5. „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.” Iată o lege care ar merita repetată în fiecare zi! Firește, știm că există oameni violenți, iresponsabili sau cu alte defecte grave care-i fac să nu merite calitatea de părinți, cu atât mai puțin cinstirea copiilor – dar acestea sunt excepțiile. Fiecare dintre ele trebuie judecată separat și cu multă atenție.
6. „Să nu ucizi.” Cum ziceam: cât poate fi de greu!? Cu o precizare: dacă justiția umană face distincția între crima cu premeditare, cea fără premeditare și cea din culpă, adică accidentală, dacă deosebește legitima apărare și dacă nu pedepsește crimele comise de soldați într-un război – fiți siguri că justiția divină face toate aceste nuanțări cu asupra de măsură!
7. „Să nu fii desfrânat.” Ar fi caraghios și jalnic să ne apucăm să ne dăm de ceasul morții întrebându-ne: „Da’ ce-nseamă desfrânat? Și cât de desfrânat?” Să nu fii desfrânat, punct. Greu, desigur…
8. „Să nu furi.” Greu de tot, pentru unii…
9. „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.” Și aici sunt convins că Dumnezeu face diferența între o minciună spusă sub tortură și una aruncată din invidie.
10. „Să nu râvnești la casa aproapelui tău; să nu râvnești la femeia aproapelui tău, nici la ogorul lui, nici la sluga lui, nici la slujnica lui, nici la boul său, nici la asinul său și la nici unul din dobitoacele lui și la nimic din cate sunt ale aproapelui tău.” Fără îndoială, cea mai neglijată din Decalog, prea puțini luând-o în serios, pentru că este singura care incrimnează nu o faptă, ci o intenție! Un păcat cu gândul. Nu că să nu încerci să i le iei (lucru prevăzut deja în porunca a opta), dar nici măcar să nu râvnești la ele! Pun pariu că majoritatea oamenilor, ajunși la ultima lege din Chivotul Legământului, își spun în gând: „Aici cam exagerează!”…
Bine. Și ce face Dumnezeu dacă îi încalci poruncile? Te iartă. Cu puține și foarte modeste condiții: să-ți pară rău, să mărturisești, să accepți ce-ți spune preotul și să încerci să nu mai păcătuiești. Atât. O fi chiar așa de mult?