2 FOTO
Nebăgat de nimeni în seamă, nici
măcar de
copiii pe care i-a crescut
fără să știe cum și când,
poetul nu se simte prea bine
așa, împins de mătura vremii
pe fărașul poporului său. Cât mai
costă o pâine în orașul
aglomerat, murdar și ostil.
Ce fel de pâine? pâinea e acum
de mai multe feluri, o mulțime de
feluri, de sortimente,
pâine întreagă sau feliată,
pâine albă, pâine neagră,
pâine țărănească,
pâine ardelenească, cu cartofi,
pâine pe vatră, pâine cu secară,
cât costă frate o pâine din aceea,
de toate zilele,
habar n-am zice poetul,
pâinea aceea n-are preț,
vedeți cît mai costă o vorbă bună,
un zâmbet candid,
o compasiune,
o smerenie,
un suflet,
o viață.
“Labă, încerci să mă dai la-ntors?,
zice vărul din partea mamei,
lasă vrăjeala stricată, nu vezi că
omul nu-și mai poate cumpăra
nici o pâine în țara asta care a fost,
cândva,
grânarul Europei?”
Poetul ar vrea să se descopere, ca un lepros,
să-și dea vălul jos de pe față
și să poată întreba pe oricine
“Sunt frumos?”
Ar vrea poetul să se oprească cineva să
îi sărute obrazul căzut să-i
vindece plăgile să-i
aline stigmatele, tot încercând să
își salveze viața trecătoare
mulți oameni
o pierd pe cea veșnică,
ce le mai trece unora prin cap,
nu mai știu cine avea o vorbă:
curvele și clădirile devin respectabile dacă
rezistă suficient de mult timp…
Uite
câtă
ignoranță
plutește în aer acum:
poporul poetului
are un acces periculos de panică
etnobotanică.
Din volumul Poetul, vărul și poporul, ed. Tracus Arte, 2011