Pentru mine 2011 este anul întrebărilor, ca să nu spun anul revelațiilor neplăcute. Privind zi de zi ce se întâmplă pe piețele externe și din când în când pe bursa de la București, am impresia că piesa care se joacă acum pe scena economică mondială începe să semene cu o tragedie, dar toată lumea a venit pregătită să aplaude o comedie.
Piețele au ajuns să fie mai puternice decât statele. Investitorii fără chip, care stau în fața monitoarelor în birourile lor de pe Wall Street sau de la Londra, au învățat o lecție foarte importantă în ultimii ani: că ei pot să îngenuncheze state (și vorbim aici nu de o pârlită de Grecie, ci de forțe precum Italia, Franța sau Germania), că pot să răstoarne guverne, că e de ajuns ca ei să ceară un randament de peste 7% la bondurile Italiei sau Spaniei sau ale altui stat ca liderii europeni să piardă zile și nopți la summit-uri, în negocieri nesfârșite ca să găsească soluții și să-i mulțumească.
Nu cumva democrația piețelor, proclamată ca un principiu de bază al capitalismului (“Piețele au întotdeauna dreptate”), se transformă în dictatura piețelor?
Când o țară se chinuie să-și scadă cheltuielile prin măsuri de austeritate, iar poporul iese în stradă, investitorii cresc dobânda. Cum mai poate țara aceea, care o fi ea, să-și reducă datoriile, dacă tot ce economisește pe o parte ajunge în conturile investitorilor. E drept că și guvernele au păcatele lor și tind să cheltuiască peste posibilități, iar crescând dobânzile, investitorii încearcă să le educe, dar de ce nu au făcut-o până acum, ca să nu se ajungă pe marginea prăpastiei? Acum pare că investitorii dau brânci țărilor în loc să le tragă la liman.
Sunt într-adevăr raționale piețele? Nu neg că piețele au jucat un rol important în dezvoltarea economică a lumii din ultimii 100 de ani, dar rolul creator pentru economie pare că începe să se tranforme într-un rol distructiv pentru societatea umană. Piețele au împins companiile să devină mai eficiente, să inoveze și să devină mai profitabile. Ceea ce vedem însă tot mai mult în ultima perioadă este cum piețele împing societatea spre risipirea resurselor. Cum unele companii produc doar ca să facă afaceri și profituri mai mari, fără să existe neapărat și o nevoie pentru produsele lor.
Cum e posibil ca o companie cum e Apple să ajungă cea mai valoroasă din lume? Câtă valoare produc produsele Apple? Au oamenii nevoie să-și schimbe telefonul o dată pe an sau e pur și simplu o nevoie artificală?
Iar Apple este doar vârful icebergului. Mii de companii fac același lucru: produc în neștire, iar cel puțin jumătate din ce se produce în lume, cu consum tot mai mare de resurse, se risipește, ajunge la gunoi.
Pe termen scurt, unii câștigă. Cât pierde însă omenirea pe termen lung?
Andrei Chirileasaeste editor ZF / piața de capital
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.