Nu este pentru prima oară când în jurul unor achiziții publice se iscă un mare scandal. De data asta, însă, scandalul în chestiunea softurilor și a elementelor de birotică achiziționate pentru scumpii noștri elevi, viitorul de mâine al la fel de scumpei noastre patrii, este mai inflamat ca oricând. Asta și din pricina valorii șpăgilor care s-ar fi dat/ primit și din pricina campaniei electorale. Despre campanie n-o să spun nimic pentru nu mă interesează deloc. Despre șpăgi aș vrea să spun ceva.
E cât se poate de limpede – în ordinea logică a lucrurilor – că nu acum și nici cu această afacere a fost instituționalizată șpaga în România. Ca să ajungi la ordinul ăsta de mărime (multe de tot de milioane de euro) trebuie să ai o bogată tradiție în spate, trebuie să existe un soi de know-how al circulației șpăgii și un fel de mercurial al acesteia. La un asemenea nivel de profesionalism se ajunge în timp, șpagă după șpagă. Ok, dar nici despre tradiția șpăgii în România nu vreau să vorbesc (nu mă pot opri totuși să constat că, înainte de 1989, șpagă primeau frizerii, ospătarii, măcelarii și alte categorii socio-profesionale, în vreme ce acum șpaga a fost instituționalizată iar sumele implicate aproape că ar trebui să figureze în bugetul de stat).
Vreau doar să spun că balcanica noastră șpagă face parte din patrimoniul național, patrimoniu care se bucură de un real succes în rândul campionilor democrației și ai economiei de piață care sălășluiesc în Occident. Altfel spus, șpaga n-ar exista nu dacă nu s-ar primi, ci dacă nu s-ar da. Primitorii de șpagă sunt indivizi autohtoni, cu metehne autohtone. Dătătorii de șpagă sunt reprezentanții unor economii prospere, sănătoase, inovatoare, puternice, adevărate modele și motoare ale economiei mondiale. Noi, aici, primim șpagă, e drept, dar primim șpaga care ni se dă. Și, până la urmă, faptul că primim șpagă este o contribuție românească (poate singura) la creșterea economiei mondiale, prin creșterea cifrei de afaceri și a profitului unor companii reprezentative pe plan global.
În final, mă mai întreb, ca prostul: pentru cei care iau șpagă, lucrurile sunt simple – iau paralele și le dosesc prin conturi doar de ei știute. Nu pot pricepe însă, cu niciun chip, cum procedează cei care dau șpagă – de unde, din ce capitol al bugetelor companiilor pe care le administrează iau banii ăia și cum naiba îi justifică la capitolul cheltuieli? Sau au, ca orice organizație evazionistă care se respectă, registre albe (pentru exercițiile bugetare pe care le fac publice) și registre gri, cu sume mult mai mari, pentru „exercițiile bugetare” subterane.
Și încă: nu cumva noi acceptăm din partea companiilor menționate o șpagă mult mai mică decât cea la care am avea dreptul conform protocoalelor financiare interne ale acelor organizații?