Florin Irimia (n. 1976, Iași), lector doctor la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. Semnează cronici literare începînd cu anul 2001 în calitate de colaborator al revistelor Observator Cultural, Noua literatură, Dilemateca, România literară, Timpul și Suplimentul de cultură. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică romanul de debut, Defekt, la Editura Brumar. Este prezent în antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (editor Igor Ursenco), apărută la Editura Herg Benet. A mai publicat proză scurtă în revistele Familia, Timpul, Zona literară, precum și în Ziarul de Iași. La Editura Polirom i-a mai apărut romanul O fereastră întunecată (2012).
În noul său roman, conceput sub forma unei discuții pacient-terapeut, Florin Irimia expune motivațiile unui sinucigaș înainte de a face gestul final. Spectaculos mai ales prin tonul de roman noir, prin atmosfera sumbră și confesiunile depresive, Câteva lucruri despre tine se anunță ca un potențial bestseller mai ales în rândul publicului tânăr.
III.
Născut pe 18 august
Roman Polanski s-a născut în aceeași zi cu tatăl meu. Și nu numai el. Robert Redford, Edward Norton, Patrick Swayze, Denis Leary, Andy Samberg, Christian Slater, lista e lungă. Așa cum se știe, Roman Polanski a avut toată viața o predispoziție pentru nubile. Sharon Tate, născută în aceeași zi cu mine, era cu zece ani mai tânără decât el. Probabil că, dacă n-ar fi fost ucisă, mai târziu Polanski ar fi părăsit-o pentru următoarea. Nastassja Kinski, născută în aceeași zi cu Sharon Tate, și cu care Polanski ar fi avut o scurtă aventură, avea cu 28 mai puțin decât regizorul. Samantha Geimer, violată de Polanski la vârsta de treisprezece ani – cu 30. Emmanuelle Seigner, actuala soție a lui Polanski, pe care ne-o amintim cu toții din Lună amară — cu 33.
Există oare o predispoziție la bărbații născuți pe 18 august să se căsătorească cu femei din ce în ce mai tinere? Păi, să vedem. Robert Redford: mult timp căsătorit cu Lola Van Wagenen, cu doar doi ani mai tânără decât el, a divorțat în 1985 pentru a se recăsători cu artista Sibylle Szaggars, cu douăzeci și ceva de ani mai tânără decât regizorul; totuși, la 57 de ani, câți are acum, Sibylle nu mai e ceea ce s-ar putea numi o „tinerică” și, având în vedere vârsta lui Redford, e greu de presupus că actorul va mai avea o a treia nevastă. Edward Norton: născut în 1969, s-a căsătorit în aprilie 2013 cu producătorul Shauna Robertson, născută în 1975. Deși mai tânără decât el, diferența nu-i semnificativă. Ce-i drept, Norton mai are mulți ani de trăit, rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile. Regretatul Patrick Swayze a fost căsătorit o singură dată, cu Lisa Niemi, cu doar patru ani mai tânără. Puțini oameni s-au iubit la fel de mult ca ei doi. Denis Leary e căsătorit din 1989 cu scriitoarea Ann Lembeck. Între ei, o diferență de numai cinci ani. Nu sunt semne c-ar dori să se despartă. Christian Slater e un caz mai special. A avut nu mai puțin de douăzeci de relații, cu femei mai tinere sau mai puțin tinere, de care s-a despărțit în medie după doi ani. În 2006, a divorțat de Ryan Haddon, singura care i-a fost soție, mai tânără decât el cu numai 24 de luni, pentru ca în 2013 să se căsătorească cu Britany Lopez, cu 18 ani mai tânără. E interesant de urmărit ce se va-ntâmpla mai departe. În fine, Andy Samberg, născut în 1978 și june absolut al listei, s-a căsătorit de curând cu Joanna Newsom, mai mică decât el cu patru ani. La fel ca în cazul lui Norton, Samberg este deocamdată o enigmă din punctul de vedere al comportamentului romantico-marital și, așa cum se spune în engleză, only time will tell. Cu toate acestea, putem conchide că, deși toți acești bărbați s-au bucurat la un moment dat de favorurile unor soții mai tinere, numai Roman Polanski și cu taică-meu au manifestat o atracție constantă pentru femei din ce în ce mai necoapte. Dacă mâine s-ar inventa un leac împotriva bătrâneții, sunt convins că la 100 de ani, ei ar avea neveste de maxim 18.
Sunt rău, doctore, sunt hain. Îmi vărs năduful pe Roman Polanski pentru că nu pot să mă răzbun pe taică-meu.
Să ai o soție însărcinată în luna a opta care să fie ucisă cu bestialitate și asta dintr-o pură întâmplare, pentru că așa a decis ruleta nemiloasă a sorții, e prea mult. E absurd, e nedrept, e revoltător! E strigător la cer! Aproape orice ți se poate scuza după asta.
Inclusiv un viol. ( Ba nu, ba nu!)
Pot să-nțeleg asta. ( Ba n-ar trebui să poți!)
Deși n-a fost tocmai viol. (Ba a fost, ba a fost!)
Iar victima nu mai era virgină la momentul acela. (Și ce dacă?)
Pot să-nțeleg că, uneori, ceva se întâmplă și tot ce credeai despre tine, despre eul tău de până atunci, sare în aer și ce devii după asta e un fel de-a spune că ai supraviețuit.
Poate că, dacă Sharon Tate ar fi trăit, Roman Polanski ar fi fost cel mai fidel soț din lume.
Poate că, dacă Sharon Tate ar fi trăit, n-ar fi existat nicio Samanthă în viața lui Roman.
Poate că, dacă Sharon Tate ar fi trăit, întreaga lui viață ar fi fost mai senină.
Poate ar fi făcut alte filme, filmele unui regizor mai puțin năpădit de grozăviile lumii. Nu că n-ar fi fost deja năpădit la momentul acela. Să trăiești în teroarea ghetoului, fără să ai ce mânca, să-ți fie deportați părinții în lagăr, iar mama să-ți moară la Auschwitz, să-ți vezi tatăl recăsătorindu-se atât de curând după și pe deasupra c-o femeie pe care tu n-o poți suporta, lucrurile astea lasă urme pe viață! Unora li se-ntâmplă prea multe. Altora nu li se-ntâmplă mai nimic. Cine decide asta? Și de ce? E uimitor ca o planetă aflată într-un echilibru atât de armonios cu sistemul solar să fie bântuită de atâta haos și neprevăzut. Dacă lumea e visul unui câine, atunci cine naiba a traumatizat câinele?
Potrivit lui Elisabeth Kübler-Ross, există cinci stagii ale durerii. Negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea. La fel ca în cazul testului petelor de cerneală al lui Hermann Rorschach, la fel ca în cazul testului de personalitate al lui Jung/Myers, clasificarea lui Kübler-Ross are adepții și opozanții săi. Eu sunt unul dintre adepți.
Ceea ce înseamnă că mai am un pic și ajung și eu să accept.
Că m-am născut într-o țară de căcat.
♫ ♫ De căcaaaat constipaaaat, de căcaaaat coloraaaat, de căcaaaat mestecaaaat ♫♫
Că, până la urmă, toate țările sunt în felul lor de căcat. (Pe naiba!) La fel și familiile. (S-o crezi tu!)
Că viața trece pe lângă mine, iar mie îmi pasă din ce în ce mai puțin.
Că am pierdut prea multe și am câștigat prea puțin.
(Avea dreptate nevastă-ta, tot timpul ai câștigat prea puțin.)
Când eram mic, mă-ncuiam în baie, mă suiam pe marginea căzii și de-acolo deschideam geamul îngust și pătrat care dădea spre stradă. Stăteam așa, minute în șir, ridicat pe vârfuri și privind la lumea de-afară, cu casele pe stânga și blocurile pe dreapta, cu linia ferată care se zărea într-o parte și șoseaua cu o singură bandă pe sens, pe atunci suficient de încăpătoare, cu munții în zare cărora, dacă afară era cer senin, le puteam vedea și cel mai îndepărtat dintre piscuri. M-aș fi bucurat de aceeași priveliște și dacă m-aș fi uitat de la geamul dormitorului sau de la balconul camerei mele. Alegeam însă baia pentru că geamul era mai ușor de deschis (nu existau draperii și sisteme alambicate de închidere a ferestrelor), dar și pentru că de acolo nu mă putea vedea nimeni, în timp ce eu îi vedeam pe toți. Nu știu pe câți ani s-a întins tabietul meu voaioristic, dar la un moment dat trebuie să mă fi plictisit. Crescând, au apărut alte și alte ispite și, ca să fiu sincer, chiar uitasem de el, până când, într-o noapte, am visat că mă aflam din nou în apartamentul copilăriei și mă uitam pe geamul de la baie. Afară ningea blând, zăpada de-abia ce pudrase ușor străzile. Treceau mașini, rulând încet și, în mare, lumea părea liniștită. Și totuși, în vis, știam că ceva s-a-ntâmplat și că, în curând, nimic nu va mai fi ca odinioară. Un val uriaș de furie și rău se pornise undeva, iar acum venea înspre noi, măturând totul în cale. Mă uitam la oameni (o, cât de ignoranți puteau să mai fie!) și mă întrebam: cât va mai dura până ce toți vor fi morți? Până ce focul și pucioasa vor cuprinde întreaga omenire?!
Iar apoi m-am trezit și mi-am dat seama că, dacă se întâmplase ceva, se întâmplase doar în sufletul meu. Șocul dat de conștientizarea că, în casa în care îmi petrecusem cei mai frumoși ani din viață, n-aveam să mă mai întorc niciodată.
Și pentru asta vreau să mă răzbun. Pentru că lui i s-a întâmplat întotdeauna cum a vrut. Pentru că, din cauza lui, mi s-a-ntâmplat mie tot ce n-am vrut. Pentru că, deși eu nu i-am făcut lui nimic, el a catadicsit mie să-mi facă.
Nu vreau pur și simplu să moară. Ar fi prea banal. Vreau să sufere înainte, vreau să-l doară. Vreau puțină dramă înainte de lăsarea cortinei.
După care aud o voce în cap cum îmi spune: „Băi, ai și tu o vârstă de-acum, ai și tu o viață, de ce nu-l lași naibii în pace?”
Și atunci îmi revin. Iureșul sângelui se domolește la fel de brusc precum se pornise, și-ntr-o fracțiune de luciditate, realizez cât de absurd pot fi. Cât de absurd, cât de ranchiunos, cât de îmbuibat de năduf.
„Cât de firesc, până la urmă”, îmi zic, cuprins de-o neașteptată relaxare. „Cât de firesc ca lucrurile să se-ntâmple așa. Dacă voiai consecvență, trebuia să nu te naști om…”
Uneori visez că-l dau afară din casă, cu nevasta și copilul lui mic cu tot, visez că redevin stăpân peste apartamentul copilăriei, visez că mă pot uita din nou pe geamul pătrat și îngust de la baie și pe măsură ce mă uit, buna dispoziție îmi revine și sunt din nou ca-nainte.
Dar apoi mă trezesc și sunt în continuare aici.
Prins în ceva lipicios, ca un clei, ca o mâzgă.
Cu un cerc de metal strâns bine în jurul capului.
O, doctore, când ești deprimat, până și-un mănunchi de chei ți se poate părea o povară prea mare!
Când ești deprimat, luminițele interesului, pasiunii, curiozității se sting una după alta până ce, în jurul tău, nu mai rămâne decât întunericul să-ți țină companie. Întunericul – prietenul meu cel mai bun. Mai fidel decât o soție. Mai grijuliu decât un părinte.
Mă trezesc din visele mele ciudate și-i mulțumesc Întunericului că e aici, lângă mine. Mă trezesc, îmbrățișat de prietena lui, Deznădejdea, și primul gând pe care-l am e despre taică-meu. Mă gândesc la el, la soția lui și la copilul lor mic. Mă gândesc la ei, la cât de fericiți sunt acum și știu că va veni ziua când nu vor mai fi. Nu numai că stă în firea lucrurilor să se întâmple așa, dar uneori „firea” lucrurilor e grăbită și de firea oamenilor. Drept pentru care mă pregătesc.
Fragment din romanul în pregătire la Editura Polirom, colecția Ego. Proză
716
08_Roman în serial
Câteva lucruri despre tine – II / de Florin Irimia
Tatăl meu s-a născut în aceeași zi cu Roman Polanski. Eu m-am născut în aceeași zi cu Sharon Tate. Polanski trăiește, Tate a murit.
Într-un fel și eu am murit. Dar, într-un fel, și Polanski a murit. În 1969, Polanski-cel-bun a murit și s-a născut celălalt Polanski. Amatorul de pubere. Sodomizatorul. „Would you want me to go through your back?”, ar fi întrebat-o el pe Samantha, înainte de-a o penetra pe la spate. Asta chipurile pentru că Samantha nu-și mai amintea când a avut ciclu. Ca să nu apară, vezi Doamne, vreo problemă apoi… Și câte probleme n-au apărut! Dar, într-adevăr, sarcina n-a fost printre ele. Vezi tu, pe vremea aceea bărbaților le păsa, azi pur și simplu ar intra. Ar intra și ar vedea ei după aceea.
Glumesc, doctore, glumesc, poate nu-ți vine să crezi, dar uneori până și eu mai sunt în stare de-o glumă!
E greu să-nțelegi vremurile pe care nu le-ai trăit. Invers proporțional de cum îți e să le judeci. Te uiți la documentare, citești cărți și ai impresia că-ți poți da seama. Dar dacă n-ai fost acolo, degeaba.
Întrebat odată care este regretul său cel mai mare, Polanski a răspuns că acela de a nu se fi aflat pe data de 9 august 1969 în casa din Cielo Drive, Beverly Hills. Nu cel de a se fi aflat pe data de 7 martie 1977 în casa lui Jack Nicholson din Mullholand.
Răspuns corect, domnule Polanski!
Mă-ntreb care-o fi cel mai mare regret al Samanthei Geimer. Acela de a nu fi ajuns o a doua Nastassja Kinski? Acela de a fi dat în vileag tot ce s-a întâmplat în ziua aceea?
Și oare care o fi cel mai mare regret al tatălui meu? Acela de a fi așteptat până la 60 de ani ca să-și ia o soție de 20? Acela de a nu fi putut să-și ia una de 15?
Și care este regretul meu cel mai mare? Cel de-a mă fi născut dintr-un bărbat și o femeie lipsiți de conștiința că au un copil? Cel de a nu fi avut curajul până acum să pun capăt acestei glumițe?
Nu știu unde vreau să-ajung cu asta.
Poate-mi spui tu, doctore.
Poate, dacă Sharon Tate ar fi trăit, lumea toată ar fi fost mai frumoasă. Mai suavă, mai mărinimoasă, mai puțin isterică.
Poate, dacă Sharon Tate ar fi trăit, aș fi fost și eu mai puțin deprimat…
Poate, poate, poate.
Auzi, cică, „Dacă eu mor, îmi crești tu copilul? Că voi tot n-aveți!”, a adăugat, cu malițiozitatea lui legendară. Uitasem partea asta. Sau, mai degrabă, mă străduisem s-o uit!
După care, ca să-mi cumpere da-ul, mi-a oferit un laptop. Care va să zică de ziua mea, care fusese cu vreo șapte luni înainte. Dar cine mai ține socoteala! Așadar, un laptop în schimbul creșterii și educării unui copil. Așa afacere mai zic și eu! Cu precizarea că, da, bun, numai în caz de nevoie, un fel de măsură preventivă, un fel de plan de rezervă. Să nu crezi că nu l-am luat! Laptopul, nu copilul. Păi, cum, până la urmă chiar fusese ziua mea, ce naiba? L-am luat, după care i-am zis că nu vreau să mai aud de acest copil cât oi trăi eu. Că nu vreau să am nimic de-a face cu el, că, pentru mine, e ca și cum n-ar exista. Dar nu asta trebuia să-i spun. Dacă eram inspirat, dacă vestea nu m-ar fi răscolit atât de profund pe moment, dacă aș fi avut curajul să-l înfrunt, măcar o dată în viața, ar fi trebuit să-i arunc o privire de gheață și c-o voce de fier să-l întreb: Tu ești tâmpit? Chiar nu-ți dai seama că ești blestemat? Nu-ți dai seama că ce-ai făcut din mine te pregătești acum să faci și din el? Un monstru după chipul și asemănarea ta și nimic altceva? Sau ceva „de genu’”, cum se spune în ziua de azi. În fine. A trecut ceva vreme de atunci. Copilul trebuie să fi crescut. Eu mi-am ținut (pre)judecățile pentru mine. Și am rămas același, un profitor cinic și bâhlit, cum am fost toată viața.
Îmi amintesc cum mi-a spus odată cât de jenat era ca adolescent de faptul că taică-său (care-l făcuse la 40 de ani!) era atât de… bătrân comparativ cu alți tați. Cum, când era copil, un coleg l-a întrebat de ce pe el îl așteaptă bunicu-său, că ce, n-are tată, sau cum? Ce rușine i-a mai fost atunci! Cât de umilit s-a simțit! Cum și-a jurat că el nu va fi niciodată un tată bătrân!
Mda. Tatăl meu care poate nici nu e tatăl meu.
Da, doctore, hai, râzi cu mine, să râdem împreună de ironia sorții, să râdem mai tare decât soarta își râde de noi toți la un loc!
Fragment din romanul în pregătire la Editura Polirom, colecția Ego.Proză