Florin Irimia (n. 1976, Iași), lector doctor la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. Semnează cronici literare începînd cu anul 2001 în calitate de colaborator al revistelor Observator Cultural, Noua literatură, Dilemateca, România literară, Timpul și Suplimentul de cultură. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică romanul de debut, Defekt, la Editura Brumar. Este prezent în antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (editor Igor Ursenco), apărută la Editura Herg Benet. A mai publicat proză scurtă în revistele Familia, Timpul, Zona literară, precum și în Ziarul de Iași. La Editura Polirom i-a mai apărut romanul O fereastră întunecată (2012).
*
* *
Tatăl meu s-a născut în aceeași zi cu Roman Polanski. Eu m-am născut în aceeași zi cu Sharon Tate. Polanski trăiește, Tate a murit.
Într-un fel și eu am murit. Dar, într-un fel, și Polanski a murit. În 1969, Polanski-cel-bun a murit și s-a născut celălalt Polanski. Amatorul de pubere. Sodomizatorul. „Would you want me to go through your back?”, ar fi întrebat-o el pe Samantha, înainte de-a o penetra pe la spate. Asta chipurile pentru că Samantha nu-și mai amintea când a avut ciclu. Ca să nu apară, vezi Doamne, vreo problemă apoi… Și câte probleme n-au apărut! Dar, într-adevăr, sarcina n-a fost printre ele. Vezi tu, pe vremea aceea bărbaților le păsa, azi pur și simplu ar intra. Ar intra și ar vedea ei după aceea.
Glumesc, doctore, glumesc, poate nu-ți vine să crezi, dar uneori până și eu mai sunt în stare de-o glumă!
E greu să-nțelegi vremurile pe care nu le-ai trăit. Invers proporțional de cum îți e să le judeci. Te uiți la documentare, citești cărți și ai impresia că-ți poți da seama. Dar dacă n-ai fost acolo, degeaba.
Întrebat odată care este regretul său cel mai mare, Polanski a răspuns că acela de a nu se fi aflat pe data de 9 august 1969 în casa din Cielo Drive, Beverly Hills. Nu cel de a se fi aflat pe data de 7 martie 1977 în casa lui Jack Nicholson din Mullholand.
Răspuns corect, domnule Polanski!
Mă-ntreb care-o fi cel mai mare regret al Samanthei Geimer. Acela de a nu fi ajuns o a doua Nastassja Kinski? Acela de a fi dat în vileag tot ce s-a întâmplat în ziua aceea?
Și oare care o fi cel mai mare regret al tatălui meu? Acela de a fi așteptat până la 60 de ani ca să-și ia o soție de 20? Acela de a nu fi putut să-și ia una de 15?
Și care este regretul meu cel mai mare? Cel de-a mă fi născut dintr-un bărbat și o femeie lipsiți de conștiința că au un copil? Cel de a nu fi avut curajul până acum să pun capăt acestei glumițe?
Nu știu unde vreau să-ajung cu asta.
Poate-mi spui tu, doctore.
Poate, dacă Sharon Tate ar fi trăit, lumea toată ar fi fost mai frumoasă. Mai suavă, mai mărinimoasă, mai puțin isterică.
Poate, dacă Sharon Tate ar fi trăit, aș fi fost și eu mai puțin deprimat…
Poate, poate, poate.
Auzi, cică, „Dacă eu mor, îmi crești tu copilul? Că voi tot n-aveți!”, a adăugat, cu malițiozitatea lui legendară. Uitasem partea asta. Sau, mai degrabă, mă străduisem s-o uit!
După care, ca să-mi cumpere da-ul, mi-a oferit un laptop. Care va să zică de ziua mea, care fusese cu vreo șapte luni înainte. Dar cine mai ține socoteala! Așadar, un laptop în schimbul creșterii și educării unui copil. Așa afacere mai zic și eu! Cu precizarea că, da, bun, numai în caz de nevoie, un fel de măsură preventivă, un fel de plan de rezervă. Să nu crezi că nu l-am luat! Laptopul, nu copilul. Păi, cum, până la urmă chiar fusese ziua mea, ce naiba? L-am luat, după care i-am zis că nu vreau să mai aud de acest copil cât oi trăi eu. Că nu vreau să am nimic de-a face cu el, că, pentru mine, e ca și cum n-ar exista. Dar nu asta trebuia să-i spun. Dacă eram inspirat, dacă vestea nu m-ar fi răscolit atât de profund pe moment, dacă aș fi avut curajul să-l înfrunt, măcar o dată în viața, ar fi trebuit să-i arunc o privire de gheață și c-o voce de fier să-l întreb: Tu ești tâmpit? Chiar nu-ți dai seama că ești blestemat? Nu-ți dai seama că ce-ai făcut din mine te pregătești acum să faci și din el? Un monstru după chipul și asemănarea ta și nimic altceva? Sau ceva „de genu’”, cum se spune în ziua de azi. În fine. A trecut ceva vreme de atunci. Copilul trebuie să fi crescut. Eu mi-am ținut (pre)judecățile pentru mine. Și am rămas același, un profitor cinic și bâhlit, cum am fost toată viața.
Îmi amintesc cum mi-a spus odată cât de jenat era ca adolescent de faptul că taică-său (care-l făcuse la 40 de ani!) era atât de… bătrân comparativ cu alți tați. Cum, când era copil, un coleg l-a întrebat de ce pe el îl așteaptă bunicu-său, că ce, n-are tată, sau cum? Ce rușine i-a mai fost atunci! Cât de umilit s-a simțit! Cum și-a jurat că el nu va fi niciodată un tată bătrân!
Mda. Tatăl meu care poate nici nu e tatăl meu.
Da, doctore, hai, râzi cu mine, să râdem împreună de ironia sorții, să râdem mai tare decât soarta își râde de noi toți la un loc!
Fragment din romanul în pregătire la Editura Polirom, colecția Ego.Proză