Citind Biblia – fie că ești ateu, fie drept credincios – ți-ai putea pune întrebarea cum de nu pomenește nimic despre dinozauri. Cum de nu suflă o vorbă despre marile conflagrații armate. Și cum de nu anticipează câtuși de puțin evoluția omenirii, inclusiv partea tehnică a acesteia. Scrisă sub dicteu divin, de către oameni cu harul lui Dumnezeu, dacă nu cumva – măcar pe alocuri – de către Dumnezeu însuși, Biblia ar fi putut avea același grad de acoperire, în timp și-n spațiu, pe care-l are Tatăl Ceresc, adică nelimitat.
Există cel puțin două explicații. Prima este că Biblia – la fel ca și cărțile sfinte ale altor religii, de altfel – nu este nici un manual de istorie, nici o enciclopedie științifică, ci o carte de credință. Cineva, inspirat, mi-a spus odată că Biblia e un Manual de Utilizare a Lumii. După ce-a creat lumea, Dumnezeu realiza foarte bine că oamenii n-o să prea știe ce să facă ei cu ea, așa că a aranajat să li se explice. În linii mari, firește, și cu accentul pus pe ceea ce este esențial, adică principiile – valabile azi, în mileniul trei, în aceeași măsură în care erau valabile în momentul scrierii Vechiului, respectiv a Noului Testament, în ciuda uriașele diferențe de dezvoltare. Manualul de utilizare a unui calculator îți spune ce resurse are, pe ce butoane trebuie să apeși și cum poți să trimiți un mail – dar nu ce să conțină mailul… De la un punct încolo funcționează liberul arbitru.
A doua explicație e și mai simplă: Biblia – la fel ca oricare text compus vreodată, în afară poate de unele experimente literare – a fost scrisă pentru nivelul de înțelegere a oamenilor din perioada creației sale. Imaginați-vă o clipă ce șanse de răspândire ar fi avut o nouă religie – și-așa revoluționară, căci le cerea oamenilor să renunțe la sistemul „Ochi pentru ochi, dintre pentru dinte”, să renunțe la sacrificiile ritualice, să pună mai mult preț pe starea spirituală decât pe cea materială și să-și iubească inclusiv dușmanii! – ar fi vorbit, în plus, despre inelele lui Saturn, motivele dispariției dinozaurilor și aspectul viitoarelor autostrăzi!
Astfel privind lucrurile, ți-ai putea pune (eu, unul, mi-am pus-o) o altă întrebare: în ce măsură realitățile – trecute, prezente și viitoare – despre care nu se vorbește în cartea sfântă din motivele invocate mai sus vin sau nu în contradicție cu credința în Dumnezeu și/sau cu calitatea de bun creștin. Evoluționismul e un bun exemplu! Mai ales că Darwin însuși, un bun creștin, și-a pus această întrebare.
Dar calculatorul – sau, mai exact, Internetul, pe care se găsesc atât de multe lucruri și prin care sunt legați atât de mulți oameni (3 miliarde în 2013!)? O fi treaba asta plăcută lui Dumnezeu? Întrebarea se justifică prin faptul că Internetul pare să „atace” una dintre calitățile definitorii ale Tatălui Nostru: omnisciența!
N-am nicio îndoială că Dumnezeu nu doar îngăduie Internetul, ci este și mulțumit de existența lui, pentru că oferă creației Sale supreme, omul, șansa de a deveni mai bun printr-o cunoaștere cât mai aprofundată a lumii. Încă mai circulă – complet greșită – ba mai face și victime!, ideea conform căreia cunoașterea se opune credinței și este, pe cale de consecință, interzisă de către religie. Și asta din cauza expresiei „Crede și nu cerceta”, care nu doar că NU există în Biblie, dar se și opune spiritului acesteia! Singurul lucru care se spune acolo este că există lucruri mai presus de înțelegerea noastră.
Creștinii dependenți de Internet – ca mine – n-au de ce să-și facă griji: navigarea în rețea nu-i vreo blasfemie sau un lucru interzis. Iar capacitatea în Terabytes a lui Dumnezeu nu se află în pericol de a fi atinsă…
Bine, bine, dar pe Internet se găsesc și destule lucruri oribile, de pildă cele care încurajează violența! Păi, ce, credeți că diavolul nu știe la calculator?