În lista abonaților telefonici am găsit un singur Shamey: Violet Lu Shamey, 1644, West Fiftyfourth Place. Am cheltuit cinci cenți într-o cabină.
După un lung interval, o voce drogată răspunse:
– Îm-hmm. Ce… ce-i?
– Sunteți cumva doamna Shamey, al cărei soț a administrat cândva un stabiliment de pe Central Avenue, un local de distracție?
– Cum… ce? Pentru Dumnezeu! Soțul meu nu mai există de șapte ani. Cine ziceai că ești?
– Detectiv Carmady. Vin la dumneavoastră. E important.
– Ci-cine spuneai că…
O voce groasă, grea, îngălată.
Casa era de un maroniu murdar, cu o peluză de un cafeniu murdar în față. În jurul unui palmier cu înfățișare amenințătoare se distingea un petic întins de pământ gol. Pe verandă, un balansoar singuratic.
Briza de după-amiază făcea ca vlăstarele netăiate ale poinsettiilor de anul trecut să ciocănească ușor în fațada casei. Un șir de rufe țepene, îngălbenite, spălate aproximativ, fluturau pe o sârmă ruginită în curtea laterală.
M-am dus cu roadsterul ceva mai departe, l-am parcat pe partea opusă a străzii și am revenit pe jos.
Soneria nu funcționa, așa că am bătut la ușă. O deschise o femeie care-și sufla de zor nasul. O față lungă, gălbejită, încadrată de păr cu aspect buruienos. Trup fără nuri, într-un halat de frotir din care dispăruseră de mult culorile și modelul. Doar ceva în care era învelită. I se ițeau degetele picioarelor, butucănoase, dintr-o pereche de papuci de casă bărbătești, rupți.
– Doamna Shamey? am întrebat.
– Dumneata ești ăla…?
– Da. Eu v-am sunat adineaori. Îmi făcu un semn obosit să intru.
– Încă n-am avut timp să deretic, scânci ea.
Ne-am așezat în două balansoare rablagite și ne-am privit de-a curmezișul unui living burdușit cu vechituri, cu excepția unui mic radio nou, care zumzăia liniștit, cu scala slab luminată.
– Unicul meu tovarăș, zise ea. Apoi râse pe înfundate. Bert n-a făcut nimic, nu-i așa? Nu mă vizitează des copoii.
– Bert?
– Bert Shamey, domnule. Soțul meu.
Râse din nou, ridicându-și și coborându-și picioarele. În chicoteala ei se auzea un ecou vag de chercheleală. Se părea că în ziua aceea nu puteam scăpa de influența alcoolului.
– Glumeam, dom’le, zise ea. Doar e decedat. Dea Domnul să fie destule blonde ieftine acolo unde se află el. Aici nu s-a putut sătura de ele.
– Eu mă gândeam de fapt la o roșcată, am zis.
– Presupun că ar fi folosit și una din aia.
Mi s-a părut că ochii ei nu mai priveau în gol.
– Nu mai știu. Cineva special?
– Mda. O fată pe nume Beulah. Nu-i cunosc numele de familie. Lucra la Clubul de pe Central. Încerc să-i dau de urmă pentru familia ei. Clubul e acum un local pentru oamenii de culoare și se înțelege că cei de acolo n-au auzit de ea.
– N-am călcat în el niciodată! țipă femeia cu neașteptată violență. N-am de unde să știu.
– Era animatoare, am zis. Dizeuză. Nu sunt șanse s-o fi cunoscut, ei?
Își mai suflă o dată nasul, în cea mai murdară batistă din câte văzusem.
– Sunt răcită, mă anunță.
– Cunoașteți remediul cel mai eficient.
Ea îmi aruncă o privire urâtă.
– Tocmai m-am lăsat de el.
– Eu nu.
– Doamne, zise ea. Nu ești polițist. Niciun polițist n-ar cere de băut.
Am scos jumătatea mea de litru de bourbon și am pus-o în echilibru pe genunchi. Sticla era încă aproape plină. Recepționerul de la Hotel Sans Souci nu poseda un rezervor prea încăpător. Ochii femeii, de culoarea algelor marine, se năpustiră direct la sticlă. Vârful limbii îi umezi buzele.
– Omule, asta zic și eu pileală, suspină ea. Nu-mi pasă cine ești. Ai grijă să n-o spargi.
Se ridică, împingându-se, ieși legănat din cameră și se întoarse cu două pahare murdare, din sticlă groasă.
– Fără adăugiri, ceru ea. Așa cum l-ai adus. Îmi întinse paharele.
I-am turnat o porție care m-ar fi făcut să levitez peste un zid. Pentru mine, una mai mică. Ea o înghiți de parcă ar fi luat o aspirină și se uită semnificativ la sticlă. I-am turnat a doua doză. Cu asta se duse să se așeze în fotoliu. Ochii îi deveniseră cu două nuanțe mai căprui.
– Licoarea asta moare nedureros în mine, zise. Habar n-are ce i se întâmplă. Da’ despre ce vorbeam?
– Despre o roșcățică pe nume Beulah. Lucra la local. Acum vă amintiți mai clar?
– Da.
Își termină al doilea pahar.
M-am dus lângă ea și am pus sticla alături, pe masă. Folosi puțin și din sticlă.
– Ține-te bine de scaun și nu călca pe șerpi, mă sfătui ea. Am o idee.
Se ridică din fotoliu, strănută, aproape făcând să sară halatul de baie de pe ea, îl trase brutal peste abdomen și mă fulgeră cu privirea.
– Nu te uita, zise amenințându-mă cu degetul, apoi ieși iar din cameră, lovindu-se cu umărul de rama ușii.
Imediat din spatele casei se auziră felurite trânteli. Un scaun fu probabil răsturnat cu piciorul. Un sertar de birou fu tras prea tare în afară și se izbi de podea. Veni zvon de scotoceli, răscoliri și cuvinte de ocară. Apoi, după o vreme, am perceput țăcănitul surd al unei încuietori și ceea ce părea a fi scârțâitul capacului ridicat al unui cufăr. Iar scormoneli și pocnituri. O tavă ateriză pe podea, mi s-a părut. Pe urmă un hohot de satisfacție.
Reveni în cameră cu un pachet legat cu o panglică roz, decolorată. Mi-l aruncă în poală.
– Filează-le, Lou. Poze. Tăieturi din ziare. Nu că despre vagabonzii ăștia s-ar fi scris la ziar, decât dacă aveau de furcă cu poliția. Angajați ai localului. Pe Dumnezeu, sunt tot ce mi-a… tot ce mi-a rămas. Ele și hainele lui.
Se așeză și întinse iar mâna după whisky.
Am deznodat panglica și am examinat un teanc de fotografii lucioase, de oameni în posturi profesionale. Nu erau numai femei. Bărbații aveau mutre viclene și costume de jocheu, alții erau machiați. Dansatori și comici. Nu mulți dintre ei se aventuraseră dincolo de West Street. Femeile aveau picioare înnebunitoare pe care și le dezgoleau mai mult decât ar fi aprobat Will Hays. Dar aveau fețele tocite ca niște cotiere de contabil. Cu excepția uneia.
Asta purta un costum de Pierrot, cel puțin de la talie în sus. Sub pălăria înaltă și albă, conică, părul ei tapat ar fi putut fi roșcat. Ochii aveau în ei o scânteie de amuzament. N-aș spune că fața îi era odihnită. Nu sunt atât de priceput la evaluarea fețelor. Dar nu era ca ale celorlalte. Nu încasase palme. Cineva se purtase frumos cu chipul acela. Poate chiar un bădăran precum Steve Skalla. Dar se purtase civilizat. Ochii râzători mai conțineau speranță.
Am dat deoparte celelalte fotografii și, cu asta în mână, m-am apropiat de femeia cu ochii sticloși tolănită în fotoliu. I-am vârât poza sub nas.
– Ea, am zis. Cine e? Ce s-a ales de ea?
Se uită, nefocalizând, la fotografie și chicoti.
– E prietena lui Steve Skalla, Lou. Drace, am uitat cum o cheamă.
– Beulah, am zis. O cheamă Beulah.
Mă privi de sub sprâncenele maro-roșcat, zbârlite. Nu era chiar atât de beată.
– Da? zise. Așa?
– Cine-i Steve Skalla? am răpăit eu.
– O gorilă de la local, Lou. Mai chicoti o dată. E la pârnaie.
– Ba nu, nu mai e, am contrazis-o. E în oraș. A ieșit. Îl cunosc. A ajuns aici nu de mult.
Fața femeii se descompuse ca un porumbel de lut spulberat de glonț. Am înțeles instantaneu cine îl dăduse pe Steve Skalla pe mâna poliției locale. Am râs. Nu puteam da greș. Căci ea știa. Dacă n-ar fi știut, n-ar fi avut rost să se ascundă după deget în legătură cu Beulah. N-ar fi putut s-o uite pe Beulah. Nimeni n-ar fi putut.
Ochii i se cufundară adânc în cap. Ne sfredeleam amândoi cu privirile. Pe urmă, mâna ei făcu o tentativă să-mi smulgă fotografia.
Am făcut un pas înapoi și am pus-o în buzunarul interior.
– Mai bea puțin, am îndemnat-o întinzându-i sticla.
Ea o luă, întârzie cu ea în mână și lăsă lichidul să-i gâlgâie pe gâtlej, uitându-se fix la tapetul decolorat.
– Da, zise șoptit. Eu l-am denunțat, fără ca el să știe. Era vorba de bani la bancă. Bani la bancă.
– Dă-mi-o pe fată, i-am zis, și Skalla nu va afla nimic de la mine.
– E aici, zise femeia. La radio. Am auzit-o odată la KLBL. Da’ și-a schimbat numele. Nu mai știu.
Am avut încă o presimțire.
– Ba știi. Încă o șantajezi. Shamey nu ți-a lăsat niciun bănuț. Din ce trăiești? Îi sugi sângele, fiindcă s-a ridicat mai sus în lume, din rândul celor ca tine și ca Skalla. Am dreptate, nu-i așa?
– Bani la bancă, orăcăi ea. O sută pe lună. Regulat ca o chirie. Da, da.
Sticla era iar pe podea. Brusc, fără s-o atingă cineva, căzu într-o parte. Whisky-ul se vărsă. Ea nu schiță niciun gest ca să-l oprească.
– Unde e fata? am insistat eu. Cum se numește?
– Habar n-am, Lou. Așa a fost înțelegerea. Primesc banii sub formă de cecuri. Nu știu. Pe cuvânt.
– Pe dracu’, nu știi! am mârâit eu. Skalla… Sări ca un vârtej în picioare și urlă la mine:
– Cară-te de-aici! Cară-te, până nu chem poliția! Ieși afară, ticălosule!
– OK, OK!
Am întins o mână, ca s-o potolesc.
– Ușurel. Nu-i spun nimic lui Skalla. Liniștește-te!
Se așeză, încet, la loc și recuperă sticla aproape goală. La urma urmei, la ce bun un scandal? Puteam afla prin alte metode.
Ea nici măcar nu s-a uitat după mine când am plecat. Am ieșit în lumina limpede a soarelui autumnal și am intrat în mașină. Eram un băiat cuminte, care se străduia s-o scoată la capăt. Da, eram un tip grozav. Îmi făcea plăcere cunoștința cu mine însumi. Eram genul de om care scoate cu cleștele secrete de viață de la o femeie trecută și ruinată, ca să câștige un pariu de zece dolari.
Am șofat până la drogheria din apropiere și m-am închis într-o cabină telefonică să-l sun pe Hiney.
– Ascultă, i-am zis, mai trăiește văduva tipului care avea Shamey’s pe vremea când Skalla lucra acolo. S-ar putea ca Skalla să-i facă o vizită, dacă-l ține curajul.
I-am dat adresa, iar el mi-a zis acru:
– Puțin a lipsit să-l capturăm. O mașină de patrulare a vorbit cu un conductor de pe Seventh Street, la capăt de linie. El zicea că a văzut un individ de mărimea lui Skalla, îmbrăcat ca el. A coborât la colțul dintre Third și Alexandria, zice conductorul. Ce-o să facă el? O să dea o spargere la o casă mare, când pro-prietarii nu sunt acasă. Prin urmare, îl avem în palmă.
I-am zis că era splendid.
KLBL era la marginea de vest a părții orașului care se unește cu Beverly Hills. Avea redacția într-un imobil plat, ornamentat cu stuc, neremarcabil prin nimic. Într-un colț al complexului se găsea o stație de alimentare de forma unei mori de vânt olandeze. Sigla postului de radio, cu litere de neon, se învârtea pe paletele morii de vânt.
Am pătruns în recepția de la parter, cu un perete de sticlă prin care se întrezărea un studio de transmisie pustiu, cu o scenă și scaune aranjate pentru public. Câțiva oameni se fâțâiau prin sala de primire, încercând să dea impresia că posedă magnetism, iar recepționista blondă harpona bomboane de ciocolată dintr-o cutie mare, cu unghiile de un roșu aproape imperial.
După o așteptare de aproximativ o jumătate de oră, m-a primit domnul Dave Marineau, director de studio. Managerul postului și directorul pentru programe diurne erau prea ocupați ca să discute cu mine. Marineau avea un birou mic, izolat fonic, în spatele orgii. Pereții erau tapetați cu fotografii cu autografe.
Marineau era un bărbat chipeș, înalt, oarecum levantin, cu buze roșii cam prea pline, o mustăcioară mătăsoasă, ochi mari, căprui și limpezi, păr negru lucios, care fusese ori nu fusese pomădat, și degete lungi, palide, pătate de nicotină.
Îmi citi cartea de vizită în timp ce eu încercam s-o identific pe perete pe fata în costum de Pierrot, fără rezultat.
– Detectiv particular, ei? Cu ce vă pot ajuta?
Am scos poza cu Pierrot și am așezat-o pe frumoasa lui sugativă cafenie. Era amuzant să-l privești cum o examinează lung. Pe chip i se perindară o serie de schimbări infinitezimale, de care n-ar fi dorit să afle nimeni. Trăgeai concluzia că fața fetei îi era cunoscută și însemna ceva pentru el. Ridică ochii la mine, cu aerul că dorea să negocieze.
– Nu-i foarte recentă, zise. Dar izbutită. Nu știu sigur dacă o putem folosi. Picioare frumoase, nu?
– Datează de cel puțin opt ani, am precizat. La ce ați folosi-o?
– La publicitate, se înțelege. Inserăm o reclamă la rubrica radio cam o dată la două luni. Suntem un post mititel deocamdată.
– De ce?
– Vrei să spui că nu știi cine e în poză?
– Știu cine a fost cândva.
– Vivian Baring, firește. Starul programului de la Jumbo Candy Bar. Nu-l cunoști? Serial transmis de trei ori pe săptămână, câte o jumătate de oră.
– N-am auzit, am răspuns. Un serial radiofonic este pentru mine rădăcina pătrată din zero.
Se lăsă pe spate și-și aprinse o țigară, deși una ardea deja pe marginea scrumierei din sticlă.
– În regulă, zise, sarcastic. Nu mai face pe misteriosul și hai să vorbim concret. Ce vrei, mai precis?
– Aș vrea adresa ei.
– Știi bine că nu ți-o pot da. Și n-o vei găsi în nicio carte de telefoane. Regret.
Începu să-și adune hârtiile, dar dădu cu ochii de cea de-a doua țigară și asta îl făcu să se simtă caraghios. Se lăsă la loc pe speteaza scaunului.
– Sunt într-o situație disperată, i-am mărturisit. Trebuie s-o găsesc pe fata aia. Dar repede. Însă nu vreau să mă crezi un șantajist.
Își umezi buzele pline și foarte roșii. Îmi dădea cumva impresia că era încântat. Zise apăsat:
– Înseamnă că știi ceva ce-i poate dăuna domnișoarei Baring. Și, incidental, programului ei?
– Un star de radio e ușor de înlocuit, nu?
Își mai umezi puțin buzele. Apoi gura lui luă o expresie severă.
– Cred că miros o porcărie, zise.
– Îți arde mustața, i-am replicat.
Nu era cel mai hazliu banc din lume, dar am spart cu el gheața. Tipul râse. Pe urmă își flexă mâinile împreunate. Se aplecă în față, conspirativ ca un vânzător de ponturi.
– Ai o abordare greșită, zise. E evident. Dar ești probabil onest – așa pari –, așa că urmează mutarea mea.
Înhăță un blocnotes legat în piele, mâzgăli ceva, rupse fila și mi-o întinse. Am citit:
1737 North Flores Avenue.
– Asta-i adresa, spuse. Numărul de telefon nu ți-l dau fără acceptul ei. Acum tratează-mă ca pe un gentleman. Asta, în cazul în care postul nostru e implicat.
Am pus bine hârtiuța în buzunar și m-am gândit îndelung. Mă fraierise frumos, apelând la ultimele mele firișoare de decență. Deci, am făcut o greșeală.
Fragment din povestirea „Caută fata” inclusă în volumul IV din seria de povestiri polițiste și cel care încheie integrala Raymond Chandler, în pregătire la Editura Nemira. Traducere de Virgil Stanciu