Emil Sorescu a murit în noaptea de 5 spre 6 decembrie 2011, probabil după miezul nopții, nu se putea stabili cu precizie ora, nici nu avea prea multă importanță pentru cei care descoperiseră cadavrul.
Locuia singur într-o casă veche, somptuoasă, care aparținuse pe vremuri unor boieri moldoveni rătăciți prin București, pierduți la ocnă după venirea comuniștilor, în care trăiseră pe rând mai multe generații de securiști. Emil Sorescu se mutase după revoluție, după ce devenise limpede că nu mai exista vreo rudă care să revendice clădirea. Erau mai multe camere la parter și tot atâtea la etajul la care urca o scară lată de lemn, cu ornamente înnegrite de vreme. Primul lucru ce le trecu prin minte polițiștilor veniți să constate decesul era că unui singur om nu-i trebuia o hardughie cât un hotel. Etajul gemea de cărți, ca într-o bibliotecă publică, li se părea prea mult. Dar nu era cazul să cârtească.
Cu atâtea camere, omul murise în bucătărie, ca un sărăntoc, cu capul căzut pe masă, lângă o sticlă cu vin desfăcută, cu două pahare în față, unul pe jumătate plin. Nu se știe cine a cerut de îndată să nu se comunice nimic presei. Era cumva un bețiv, dar, fiind persoană publică foarte cunoscută, trebuia trecut totul sub tăcere?
La etaj se afla biroul în care obișnuia să citească și să-și scrie cărțile. Polițiștii au găsit câteva foi acoperite cu un scris mărunt de bărbat încăpățânat și hotărât, un pix negru aruncat peste ele. Următoarea carte? Aproape toată lumea știa că Emil Sorescu încă scria de mână, recurgea la laptop doar când își transcria și corecta manuscrisele. Polițiștii s-au uitat în fugă la conținutul acelor pagini, niciuna nu părea să aibă vreo legătură cu ce descoperiseră ei la parter. În tot biroul n-au găsit nicio scrisoare de adio sau care să explice vreun gest al sinuciderii. Nici în altă parte în casă. Nu exista niciun coș cu hârtii aruncate ghemotoc pe care ei să le cerceteze atent.
Când au sosit alertați de menajera care îl găsise mort pe scriitor, primul lor gând fusese că vor descoperi o crimă. Dar bătrânul nu părea să aibă vreo rană și nici nu existau semne că s-ar fi luptat cu cineva. Menajera spusese că descuiase cu cheia ei, toate celelalte uși și ferestre erau închise, iar din casă părea să nu lipsească nimic. Au constatat că niciun sertar nu arăta a fi fost forțat, niciun dulap de haine n-avea ușile măcar întredeschise. Menajera găsise lumina aprinsă în bucătărie și pe hol, atât. Greu să știi dacă vreun hoț pătrunsese în casă, nici dacă altcineva venise pentru ceva anume.
Emil Sorescu era un om bătrân după unele standarde. Ar fi putut să facă infarct, vor descoperi la autopsie, sau să moară de singurătatea greu de suportat la orice vârstă, mai ales la cei 70 de ani ai săi. E trist să bei de unul singur și când ajungi s-o faci, uite ce se întâmplă. Unul dintre cei doi polițiști ridică sticla cu precauție, cu mâna înmănușată, o duse la nas. Fu izbit de un miros suav de migdale amare. Pe loc a fost convins că scriitorul nu murise de bătrânețe, ci otrăvit. Și-a chemat colegii și casa s-a umplut în scurt timp, un medic, un criminalist, un fotograf. Discutau aprins. Cum părea să nu fi fost nimeni alături de mort, nu exista decât o singură concluzie: sinucidere. Nu vedeau rostul celui de-al doilea pahar, dar sperau să se lămurească repede.
Și s-au lămurit: menajera fusese atât de șocată să-l descopere pe bătrân mort, încât abia scosese un țipăt scurt și a și înșfăcat sticla să-și toarne un pahar. Când povestea, nu i-a păsat de zâmbetele bărbaților, care se și vedeau în fața unei bețivance. N-au întrebat-o dacă paharul se afla deja sau nu pe masă. Le-a spus că n-a apucat să toarne, a sunat telefonul, în liniștea de mormânt părea o alarmă de incendiu care îi suna în ureche, s-a speriat și mai tare, a mers în sufragerie să răspundă, dar până să ajungă acolo, să aprindă lumina, să ridice receptorul telefonului vechi și negru, cum nu mai există pe nicăieri, cu disc și cordon spiralat, sunetul strident a încetat, n-a auzit decât tonul. Atunci a sunat la poliție.
Până și ea își dădea seama că-i tremura vocea. I s-a spus să nu atingă nimic, echipajul o să sosească într-o clipă și a făcut întocmai: nu s-a mai întors în bucătărie, s-a trântit într-un fotoliu și n-a mai mișcat, dârdâind de frică și de frig, în haina de molton pe care n-apucase s-o dea jos. I s-a părut extrem de lung timpul cât a rămas singură. A speriat-o și mai tare țârâitul ucigaș al soneriei, dar măcar nu mai era doar ea cu mortul. Iar ce a urmat a fost de-a dreptul un calvar pentru biata femeie.
Din volumul cu același titlu, în pregătire la editura Cartea românească