Marțea era o zi de lucru ca oricare alta, Victor Stamate n-aștepta să-l cheme nimeni, cum i se întâmpla în weekend, la prima oră intra în sediul secției de poliție. Își făcuse un obicei să sosească primul, își lua o cafea de la automatul hodorogit, își trântea picioarele cu gleznele încrucișate pe marginea biroului, sorbea cu poftă, cu ochii închiși, întrebându-se câtă vreme o să mai facă asta. Într-o zi or să-i spună să se pensioneze. Până atunci, se bucura de singurele momente de liniște din ziua lui de lucru.
Deschidea ochii și se holba la harta mare și îngălbenită a orașului agățată pe perete, în fața sa, mâzgălită cu linii, triunghiuri, săgeți colorate fel și fel, toate amintindu-i de cazuri demult îngropate. Lângă hartă atârna un panou aproape la fel de mare din carton presat în care erau înfipte cu pioneze file îngălbenite de blocnotes cu însemnări și nume ale unor indivizi care, cei mai mulți, zăceau la pârnaie. Victor Stamate era singurul care mai adăuga săptămână de săptămână câte o fițuică cu însemnări. Mai erau prinse cu pioneze fotografii de urmăriți general, aproape toți holbându-se la aparat, poze făcute toate la poliție, semn că nu se învățaseră minte și continuau să calce strâmb, pe mulți îi prinsese prima oară sau a doua oară chiar Victor Stamate.
Iar printre fotografii, lipită cu scotch, o foaie de hârtie îngălbenită pe care era scris cu cariocă roșie Briciul lui Occam și dedesubt În zadar se face prin mai multe ceea ce se poate face prin mai puține. Legea parcimoniei, întotdeauna cea mai simplă explicație e de preferat, i-o explicase demult un student, pe care fusese nevoit să-l elibereze după ce-l arestaseră aiurea alții. Nici nu știa dacă era vinovat sau nu, nu exista nicio probă și erau vreo trei alții la fel de vinovați. Și dacă tot îl eliberase după ce-i explicase cum e cu legea parcimoniei, Victor Stamate fixase foaia pe perete, s-au holbat la ea zâmbind strâmb toți polițiștii secției, ani la rând, dar nu i-a cerut niciunul o lămurire, de parcă fuseseră familiarizați de când lumea cu filosofia lui Occam.
Cât timp privește harta, polițistul învârte între degete unul din pixurile îngrămădite în paharul de pe birou, lângă o călimară așezată acolo de formă, în care cerneala se uscase de decenii. O găsise lângă un cadavru, la unul din primele lui cazuri, în tinerețe, probabil cu ea i se spărsese capul victimei. Nimeni nu știa de ce-o adusese și la ce-i folosea, nici măcar el, dar ceruse tuturor să nu se atingă de ea. Toți ridicaseră din umeri, fiecare cu damblaua lui.
Așa cum îl lăsau în apele lui când prefera anchetele solitare. I se părea că dă mai repede peste dovezile relevante, își putea imagina mai ușor scenariul crimei, chiar i se întâmpla asta. Dacă nu trăgea totul pe spuza lui, ceilalți erau mulțumiți, le ușura treaba.
Cei din tura de noapte erau încântați să mai schimbe o vorbă și să-i dea raportul. Dar nu dura mai mult de câteva minute. Vorbea puțin. Le făcea semn să plece, rămânea el. Când soseau cei din tura de zi îl priveau cu suspiciune, morocănoși în prima oră, nu le ieșea din cap, orice le-ar fi spus, că nu vine atât de devreme doar să le dea lor peste nas. Noroc că nu le era șeful cel mare, să le ceară să apară și ei cu noaptea-n cap. Victor Stamate ridica din umeri, se plictisese să le tot repete că n-are de gând să impună nimic.
Nu spune nimănui că de mai bine de un an, de când a rămas singur, iar nevastă-sa a plecat în Italia, dă orice să stea cât mai departe de casa care i se pare pustie. Nu interesează pe nimeni ce i se întâmplă lui. Toate au urmat tăierilor ălora de leafă din vara lui 2010, dar se gândea că dacă au tăiat la toată lumea, înseamnă că așa trebuia făcut, cum dracu să ieși din criză dacă nu strângi cureaua? Tocmai atunci nevastă-sa se pusese pe cheltuieli și voia bani și iar bani, nu mai era zi fără scandal.
A discutat cu ea de mii de ori, ea nu și nu, că ăștia trebuie dați jos, că mai bine moare decât să-i mai voteze, nu te pune nimeni să-i votezi, femeie, dar așteaptă să vezi cum merge treaba până la sfârșit. Ce să mai aștept, bărbate? Să mă usuc pe băț? N-a fost chip s-o lămurească, și-a strâns catrafusele și-a plecat în Italia la muncă, zice că-i mai bine acolo, n-ar recunoaște pentru nimic în lume că trage ca proasta doar pentru doi euro în plus, e prea orgolioasă.
Dacă pleci, plecată rămâi, i-a adus el ultimul argument. Femeia, încăpățânată, a dat din cap, plecată rămân, nu mă mai întorc, n-o să mai auzi de mine.
Și uite așa s-au dus naibii opt ani de căsătorie, el se mințise că-i perfectă, căsătorie la bătrânețe, aiurea, afară-i vopsit gardu, înăuntru-i leopardu, exact așa fusese. Acum și italienii erau pe buza prăpastiei și-o s-ajungă și nevastă-sa să tragă mâța de coadă, n-o s-o recunoască nici arsă cu fierul roșu.
Ce-i rău e c-a luat cu ea și fetița, cică s-o dea la școală acolo, el moare de dorul ei, dar n-are ce face, legea zice peste tot în lume că merge după mamă copilul, oriunde s-ar duce ea. Unde-i lege nu-i tocmeală, măcar el trebuie să știe asta, dacă tot e pus să apere legea.
De mai bine de un an, de când a rămas singur, casa i se pare pustie, dă peste jucăriile copilei când nu se așteaptă și înțepenește cu ele în mână și-un nod în gât care nu se duce nici de-al dracului. Nu-l alină că știe că sunt mulți ca el, nici că nu-l împiedică nimeni să-și ia bilet la o cursă auto și să se ducă s-o vadă când e pe cale să se topească de dor. Gândul că după aia o să-i fie și mai rău îl ține locului. Își pune un CD cu slowuri la saxofon pe care le ascultă cu privirea pierdută pe fereastră, fără să vadă ceva. Își amintește de un film cu Jack Nicholson, cu decenii în urmă, cum ședea țintuit întocmai într-un scaun, cântând la saxofon și urmărit de la distanță de camera de filmat. Sigur era Jack Nicholson.
Nu știe câte țigări înoadă, ajunge să taie cu mâna fumul din jurul său. Chiștocurile le aruncă în scuipătoarea din colțul biroului cu câte un bobârnac bine țintit, fără să se ridice din scaun, de fiecare dată își zice că dacă nu va nimeri va avea necazuri. Nimerea fără greș, dar necazurile tot veneau.
Cu luni în urmă și-a propus să pună capăt țigărilor. Știa că, dacă o să renunțe la țigări, o să fie nevoit să arunce și scuipătoarea, o adusese special când au făcut renovări la poliție și au dat-o la casat, ce faci, dom’le, cu o scuipătoare împuțită de pe care a sărit smalțul? l-au întrebat. O curăț. Îmi amintește de alte vremuri. Și nu e treaba voastră, le-a închis el gura. Noroc că șefului puțin îi pasă, altfel îl trimitea în stradă cu scuipătoare cu tot. Era cât pe ce să reușească să pună capăt țigărilor, când a apărut povestea cu fătuca drogată cu etnobotanice pe care a găsit-o în ploaie, în comă, la marginea unei păduri. Dar i-a scăpat din mână firul care ducea la capul rețelei când l-a împușcat pe cel trimis s-o lichideze pe puștoaica aflată în spital, a făcut o criză de nervi și atunci a lăsat baltă promisiunile, fumează la fel ca înainte.
Uneori se gândește că putea fi mai rău, unii o dau pe băutură și-ajung de râsul lumii. A trebuit să răspundă în fața unei comisii care se întrunise să-l cerceteze la insistențele unor avocați pentru care orice ar face un polițist e rău, spre deosebire de faptele infractorilor care sunt de-a dreptul îngerești. Legile lui Pește Prăjit! Noroc că a avut de partea sa mărturia medicului care văzuse cum se strecurase asasinul în spital, doborâse doi polițiști și fugise fără să se sinchisească de somație. Avocații îi dădeau întruna cu aiureli despre brutalitatea poliției care, în acest caz, pusese capăt vieții unui fost campion K1, nu mai conta pentru ei că ditamai campionul se dăduse cu lumea interlopă. Lumea interlopă e o sintagmă lansată de poliție, ca să aibă presa ce mesteca în timp ce-i laudă pe polițiști, crima organizată nici măcar nu există! strigau avocații. Lui Victor Stamate i se părea că nu se mai termină calvarul, audieri peste audieri. În cele din urmă un judecător cu scaun la cap i-a dat dreptate, dar șeful cel mare tot i-a spus s-o lase mai moale o vreme, or să stea cu ochii pe el, dacă iese iar în față și i-o mai trage unuia, nu-l mai scapă nimeni.
Adică să nu mai prindă niciun derbedeu? Să-i prindă, dar să-i lase-n viață!
Același om care-i spusese între patru ochi, exasperat că poliția arestează indivizi periculoși pe care judecătorii îi lasă în libertate: Dacă tot ai o armă, folosește-o!
N-avea cum comenta.
Uneori, mai ales în lunile reci și ploioase ale toamnei, se oprea într-un bar să bea ceva, o țuică, o votcă, un vin, niciodată bere. Niciodată nu bea să uite de el. Niciodată nu i-a înțeles pe cei care se lasă conduși de băutură. Dar chiar și așa, tot adormea greu și-și visa fetița.
În restul timpului nu făcea decât să se apere de frigul care-i pătrundea în oase. Își adusese în birou un calorifer electric. Șeful protestase, n-are în buget fonduri să se încălzească el! Dar i-a răspuns c-o să plătească din buzunar, iar ceilalți l-au susținut, or să contribuie și ei, Victor Stamate știa că până la sfârșitul lunii or să uite ce-au promis, dar nu-i ardea să le amintească. Numai să nu abuzezi, a încheiat șeful. Victor Stamate habar n-avea dacă funcționa caloriferul și când nu era el la birou.
De luni de zile nu face decât să meargă la fel și fel de accidente, a dat unul cu mașina peste careva, a sărit altul pe fereastră, a fost călcat cutare de tramvai, s-au bătut unii într-un bar, pe stradă, la poarta stadionului. Treabă de rutină, o poate face oricine. Se simțea tras pe-o linie moartă.
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească