Marți 6 decembrie, zăcuse în birou, se apucase să încheie rapoarte, după ce-și trăsese caloriferul mai aproape. Când a auzit de moartea lui Emil Sorescu, n-a așteptat să-l solicite careva, i se păruse firesc să urce-n tărăboanța lui și să se înființeze la casa scriitorului. Ai fi zis că-și dorise din tot sufletul să-i cadă pe cap și o crimă și uite că se-ntâmplase. Nimeni nu vorbise de crimă. Se spusese doar „Sorescu a murit” și ajunsese la el o echipă. Dar el avea un simț care nu-l înșela.
Ce-o fi cu moartea scriitorului ăstuia o să vadă. În prima clipă i s-a părut suspectă. Dar seamănă și a sinucidere. La vârsta lui, omul s-o fi săturat de singurătate într-o casă pentru trei familii.
Îl știa de la televizor, îl văzuse într-una din serile trecute, i se aduceau osanale după ce luase un premiu pentru ultima carte, iar omul vorbea stând prăvălit în fotoliu, lăsând să se-nțeleagă că toate onorurile din lume i se cuvin. Arogant la culme! Lui Victor Stamate nu-i plăcuse de fel. Îi citise o singură carte, cu mulți ani în urmă, nu-i plăcuse, poate nu se pricepe, i se tot părea că acțiunea trenează, prea multe vorbe. Sigur nu se pricepe el, cei care îl ridicau în slăvi și-l premiau aveau argumente, altfel s-ar fi făcut de râs.
Victor Stamate ceruse nu numai să se facă multe fotografii, ci și să se cerceteze cu lupa obiectele de pe masa din bucătărie, treabă de rutină, dar peste care văzuse că băieții lui săreau cu dezinvoltură, plictisiți. Mai mereu făceau așa. Nu fuseseră niciodată convinși că toate amănuntele ascund povești pe care le poți desfășura ca firul de lână de pe ghem. Obosiți permanent, înainte de vreme. Altă generație, nu ca a lui. Și nici măcar nu erau înnebuniți de telefoane mobile și alte scule moderne, sau cu ochii-n computere, cum văzuse că-s tinerii, pur și simplu erau lipsiți de chef. Nici poliția nu mai era ca pe vremuri!
Pe Nicole Vrăbiescu, care tremura ca varga, o luase la întrebări pentru că așa se face și poate îi servea pe tavă vreun detaliu, altminteri sărea în ochi că n-avea treabă cu sinuciderea. Sau cu crima. Prefera să spună crimă, spre deosebire de puștanii care se agitau cu mortul din bucătărie, văzuse multe la viața lui și învățase că niciun om cu scaun la cap nu se sinucide când e în glorie, chiar dacă trăiește singur cuc. Doar dacă-l presează cineva s-o facă, și atunci tot crimă e. I-a spus lui Nicole Vrăbiescu să nu plece încă și a urcat la etaj.
Nu văzuse în viața lui o casă cu atât de multe cărți. Acum înțelegea de ce-i spusese menajera că are nevoie de o zi întreagă, la o lună, să șteargă praful, i se părea chiar puțin. Majoritatea autorilor erau străini, nume de care nu auzise niciodată. Victor Stamate nu-și făcea probleme, fiecare cu meseria lui, poate că nici Sorescu nu avea habar cum se face o anchetă ca la carte. Chiar dacă scrisese și romane polițiste. Victor Stamate nu i le citise, nu mai citea niciun roman polițist, convins că toate nu sunt decât aiureli care n-au de-a face cu vreo brumă de realitate. Mai ales despre fătucele despre care auzise că publicaseră în ultima vreme roman după roman avea o părere foarte proastă. N-ai cum să scrii o carte bună, credea el, dacă n-ai trecut prin viață, iar ele nu-și șterseseră încă mucii, la nici două’ș’cinci de ani. Iar ce știau despre viața din poliție, mai bine să-și țină gura.
Pe câteva rafturi erau ordonate chiar romanele scrise de Sorescu, fiecare în mai multe exemplare, Victor Stamate a numărat titlurile, a fost surprins să constate că scrisese atât de mult. Ultima carte despre care îl auzise vorbind la televizor era deschisă pe birou, cu mai multe pagini subliniate cu marker roșu. A citit câteva rânduri, nu i-a sărit nimic în ochi, s-a gândit că probabil trebuie să citească toată cartea să înțeleagă ceva. O s-o facă, dacă va fi nevoie. Deocamdată o lăsă cum o găsise, deschisă la paginile subliniate.
A privit atent rafturile cu cărți ridicate pe doi pereți până aproape de tavan. Un al treilea perete era spart de o fereastră uriașă acoperită de o perdea ca un văl sidefiu. În marginile ei atârna până la parchet o draperie vișinie cu falduri bogate. Privind-o, Victor Stamate s-a simțit în fața unei scene cu cortina abia ridicată, prin vălul sidefiu răzbăteau luminile intermitente alb-roșii ale mașinii poliției oprite în fața casei, o clipă se întrebă de ce nu le stinseseră, nu făceau decât să atragă curioșii și te trezeai în scurt timp cu presa pe cap. Detesta să stea de vorbă cu presa. Când era nevoit s-o facă, răspundea în doi peri, îi ieșise vorba de morocănos incurabil și-l evitau. Exact ce dorea el.
A mai făcut câțiva pași prin încăpere și și-a dat seama ce-l șocase din prima clipă. Parcă pășea prin puf, niciun zgomot, niciun scârțâit. Podeaua era acoperită pe toată suprafața de o mochetă cafenie și moale, cu fir lung, în care i se înfundau tălpile. Nu mai întâlnise nicăieri o asemenea mochetă, costase probabil o avere, aducea cu covoarele groase de lână. În liniștea aceea ar fi putut scrie până și el!
Al patrulea perete era plin de fotografii înrămate, nicio pictură, cum te-ai fi așteptat într-o asemenea casă, doar zeci de fotografii de toate dimensiunile, alb-negru și color, cu Emil Sorescu ținând cuvântări, dând autografe, acordând interviuri, primind premii, decorat de președinte, coborând din automobil, pe scara avionului, cu toca de doctor honoris causa, primind însemnele de academician, singur sau înconjurat de oameni care păreau să-i soarbă vorbele și să-l adore. Peretele devenise un album de familie, fără familie. Nicio poză care să te îndrume spre altceva decât viața publică a omului, de parcă trăia numai pentru asta.
Victor Stamate se întrebă cât de orgolios și plin de sine trebuia să fii să atârni pe pereți atâtea fotografii, în loc să le închizi într-un sertar. El avea doar câteva poze cu fetița plecată în Italia, le privea rar, când suferea de dor, dar mai degrabă nu le privea, să nu-i vină să-și ia câmpii. Mai avea o poză cu nevastă-sa, abia li se născuse fetița, femeia râdea cu gura până la urechi. Ce vremuri! Ce tânără i se părea! Dar n-avea vreo fotografie cu el însuși, nici măcar de la avansarea în grad, din urmă cu câțiva ani, când fusese nevoit să dea de băut întregii secții. Se păstra una la poliție, așa era obiceiul.
În știrea pe care o văzuse de curând la televizor, cu Emil Sorescu premiat pentru ultima lui carte, fuseseră și câteva dintre fotografiile înrămate pe pereți, o repetaseră pe cea în care scriitorul fusese făcut cavaler de președintele țării. Nu-i de colea! Și nu te sinucizi după asta, fără doar și poate, doar dacă nu ești sărit de pe fix. Victor Stamate nu auzise ca Emil Sorescu să fie sărit de pe fix.
Prin urmare n-avea de ce să se sinucidă. Dar în sticla cu vin de pe masa din bucătărie era ceva care-l omorâse, or să descopere la laborator ce anume. Sau n-or să descopere, o să se spună că n-au descoperit nimic, iar lui o să i se ceară să lase lucrurile cum au căzut, e mai bine să nu facă valuri, poliția trebuie să raporteze rezolvări și dacă nu e nimeni să le impună să meargă până-n pânzele albe cu cazul, n-are rost să se mai dea ei peste cap. Lui Victor Stamate i se mai întâmplase. Nu o dată. Depinde ce interese sunt dincolo de poliție.
N-o să ajungă acolo. Nicole Vrăbiescu îi spusese destule. Cu mirosul lui de vulpoi încercat, știa că are o groază de piste. Nu știa încă pe care s-o apuce mai întâi, nici care-i câștigătoare. Dar avea mai mult noroc decât alte dăți, când nu avusese cine să-i spună nici a zecea parte și tot a ajuns la liman. O să-i ceară șefului să-l lase să scormonească cum se pricepe el mai bine, de unul singur, nu însoțit de cârlanii care vor s-ajungă peste noapte la rezultat și să se umple de glorie. El n-avea nevoie de glorie, aflase că nu duce la nimic, cel mult o să-i înflorească pipota o zi, două, apoi o să se dezumfle, nu se mai dau nici recompense, nici n-ar mai avea cum să avanseze, nici măcar nu-i aduce fetița înapoi. O face pentru că e convins că așa e bine, altfel se lasă de meserie și se face dulgher.
Și, totuși, de ce s-ar sinucide un om în plină glorie? Care are tot ce-și dorește? Că e singur? Că n-are o femeie care să-l cicălească? E bolnav incurabil și lumea nu știe? E șantajat? Nu mai are ce scrie și vrea să dispară în triumf? Îl urmărește vreun necaz nerezolvat de demult? Și-a pierdut mințile, cum li se întâmplă unora de prea mult bine?
Dacă ar găsi pe undeva urme de corespondență, le-ar cerceta. Deși astăzi prea puțini mai scriu scrisori, lumea rezolvă totul prin emailuri. Ar trebui să facă demersurile să-i cerceteze computerul, sigur ar da de scrisori. Poate l-ar lămuri de ce ajunge să se sinucidă un scriitor în glorie.
Scriitorii scriu jurnal, așa știe el. Răspunsul ar putea fi într-un jurnal, dacă există. Trebuie să-l caute.
În casă oricum nu crede că sunt alte urme, nici pașii vreunui nepoftit, nici vreo efracție. Sigur n-a fost vreun hoț care să fi intrat pe nepusă masă, când omul bea și el un pahar, și să-i fi dat una în cap când a fost descoperit. Nici n-ar fi avut mare lucru să înhațe din casă. Dar un hoț poate gândi altfel, Victor Stamate știe din experiență, hoțul vede casa impunătoare pe-afară, hai să intru, zice. N-a fost sigur un hoț, e bine să elimine pista asta.
Coborî la parter, își dădu seama că și livingul avea covoare la fel de moi, nu i se auzeau pașii. Mobilierul era tapițat cu același material vișiniu ca al draperiilor. O casă în care să trăiești. O casă în care să te odihnești. În niciun caz o casă în care să mori.
O rugă pe Nicole să-i facă o cafea tare, urcă din nou la etaj cu cana în mână, sorbind cu zgomot. Deschise câteva sertare. Nimic. Surprinzător. În orice casă în care locuiești ani la rând strângi fel și fel de mărunțișuri te miri unde, nu lași sertare goale. Doar dacă ai o manie. Se mai uită în rafturile cu cărți. Nu părea să fi umblat cineva să le deranjeze de multă vreme. Se așeză într-un fotoliu, privind cu atenție. Ceva nu se lega.
De ce să se sinucidă un om în culmea succesului și care are tot ce-i trebuie? Zări pe un colț al biroului un teanc de foi, acoperite de un maldăr de cărți din ultima apariție. Un scris mărunt, tot al lui Sorescu. Fără titlu, fără început. Un rând îi sări în ochi: „Cum foștii au continuat să rămână la putere”. Care foști? N-avea timp să citească. Îndoi foile și le îndesă cu greu în buzunar.
La parter descoperi cu neplăcere că ajunsese Micuțul.
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească