Televizorul era deschis, sunetul de-abia se auzea, n-o deranja defel. Era ora jurnalelor de seară. Din fundalul vag sonor s-a desprins un nume, Emil Sorescu. A ridicat privirile din caiet. Iar a luat vreun premiu? Nu era sezonul premiilor. Iar l-a omagiat vreo asociație? Nu-i mai ajunge câte diplome are?
Vestea că murise i s-a strecurat cu greu în minte. Brusc a simțit că-și pierde răsuflarea, a căutat telecomanda, s-a apropiat de televizor, a dat sonorul mai tare. Nu putea crede. Nu putea să se fi întâmplat. Toți mor, dar nu și cei apropiați. Emil Sorescu părea nemuritor. În orice caz, sănătos tun, plin de viață, băga mâna-n foc că o să-i îngroape pe mulți.
Simțea că nu are aer, i se făcuse dintr-odată frig.
A început să strige:
-Rosa! Rosa!
A căzut în genunchi, urlând, cu lacrimile șiroind:
-Rosa!
Din bucătărie năvăli femeia plinuță, cu șorțul pestriț agățat de gât, revărsat peste sânii mari.
-Ce te-a apucat? Tăiam ceapa…
N-a spus mai multe, îngrozită de imaginea celeilalte femei care hohotea în genunchi.
-Ce s-a-ntâmplat?
Ana Știrbu nu reușea să îngaime nimic printre hohote. A ridicat o mână, arătând spre televizor. Rosa a întors privirea, Andreea Esca își citea știrile.
-Ce-i? a întrebat.
Ana Știrbu a reușit să spună:
-Emil. Emil a murit.
-Ce spui? Ești nebună! Ce spui?
A schimbat postul și a dat peste știre. Pentru prima oară de amar de vreme habar n-avea cum să reacționeze. A ridicat-o pe Ana cu delicatețe, i-a mângâiat părul, a strâns-o la piept. A lăsat-o să hohotească în voie.
Puțin îi păsa de Emil Sorescu. Dar nu-i putea fi indiferentă moartea lui, dacă o afecta pe Ana, femeii ăsteia îi promisese că n-o să mai sufere toată viața. Ba chiar făcuse în așa fel încât până și Emil Sorescu să n-o facă să sufere.
Cu zece ani în urmă când îl întâlniseră, i-a fost clar din prima clipă că bărbatul n-o să se lase până n-o să și-o vâre în pat. Un bărbat fermecător, trecut de prima tinerețe, dar în vână, de-ai fi căutat mult și bine, unul ca el nu găseai pe o rază de sute de kilometri. Înalt, fără burtă, bine făcut, cu părul ușor grizonat, buze groase și un zâmbet afurisit agățat permanent în colțul gurii. Dacă i-ar fi plăcut bărbații, pe unul ca el ar fi pus ghearele Rosamunda. Înțelegea de ce biata Ana își pierduse mințile. De ce atâtea alte femei își pierduseră mințile.
Nu i-a fost greu să afle povești teribile din viața lui personală, nu le ascundea, ba chiar le expunea cu cinism și perversitate. Avusese două neveste, amândouă își luaseră zilele, dar era greu să spui dacă le adusese el în pragul disperării sau o făcuseră din prostie. Oricum, el declarase solemn că nu se va mai însura în vecii vecilor.
Era un afemeiat celebru. Roiau ca muștele femeile în jurul lui. Una singură îndrăznise să susțină public că îi e logodnică și o umilise într-un interviu televizat, să afle cât mai multă lume. Femeia a părăsit într-o săptămână Bucureștii și nu s-a mai auzit de ea.
Rosamunda îl acceptase pe loc pe Emil Sorescu, dar între ei era un fel de război mut, pe muchie de cuțit, oprit într-o secvență a sa. Oricând ar fi sărit la gâtul lui, să-l sfâșie. Iar Emil Sorescu știa asta, para, se prefăcea indiferent, dar se temea. Era singura femeie de care se temea, încât niciodată nu lăsa lucrurile nelămurite, să nu se trezească cu un topor în spate.
Rosamunda l-a urât din prima clipă, dar și-a dat seama pe loc și cât de folositor îi va fi: va lăsa să se întâmple, dar va avea grijă și să se afle. Ana Știrbu putea fi amanta celebrului scriitor și cât timp era amanta cuiva, nimeni nu va mai îndrăzni să bârfească despre ele două. Nu avea de ce să se teamă mai mult, era convinsă că Sorescu n-o să se însoare niciodată, oricât de frumoasă și deșteaptă ar fi fost Ana. Și la o adică putea da și ea, Rosa, o mână de ajutor, s-o determine să nu se lege la cap cu mariajul cu un om care băgase în mormânt două femei și care nu se gândea decât la cărțile lui.
Rosa știa că Emil Sorescu era departe de a fi ușă de biserică. Făcuse tot posibilul să afle cum își duce viața și fusese șocată să descopere câte femei îl vizitau. A insistat să aibă o discuție cu el între patru ochi.
-Știu că ești incapabil să n-o înșeli, i-a zis fără vreo introducere. Dar ai grijă să nu afle. Una e gura lumii, alta e să vezi cu ochii tăi. Să n-o faci să sufere. Te spintec cu mâna mea. Te sugrum.
Cuvintele se revărsau din ea într-un șuvoi nervos. Simțea că dacă nu spune repede ce are de spus, nu mai apucă sau nu-l convinge și totul era degeaba. A continuat la fel de vijelios, văzând că n-are replică:
-Vin în locul lui Nicole și-ți pun otravă în mâncare.
-De unde o știi tu pe Nicole?
-Nu deturna discuția. Ai înțeles ce-am spus? Să n-o faci să sufere!
-Am înțeles. Dar de unde o știi tu pe Nicole?
-Eu am trimis-o la tine.
N-avea rost să întrebe cum și când, mai ales că femeia îi dădea înainte cu amenințările.
-O să-ți tai și coaiele!
Brusc niciunul nu mai spusese nimic. După care Rosa izbucni în râs, spre uluirea scriitorului. Și-l imaginase cu voce de scapete.
-Râzi?
-Mi-nchipui cum o să fii. Și mă conving că e bine să ți le tai în ziua în care-o s-o faci pe Ana să sufere. Vezi că nu zic în ziua în care o s-o înșeli. Am priceput că ăsta ți-e felul.
Reușea să transmită o furie oarbă, fără să ridice vocea și să amenințe, ba chiar și când nu mai vorbea.
Emil Sorescu înțelesese.
De curând aflase că Emil Sorescu scrie un roman cu femei, două sau mai multe. Niște femei. Cum era Niște țărani al lui Săraru. Rosei i se părea titlul de-a dreptul disprețuitor. Îl înțelegea ca pe Niște biete femei. Spera să nu fie ea o eroină. Dar gândul o măcinase într-atât, încât a vrut să știe mai mult. Mergea des în casa lui Sorescu. A făcut în așa fel încât a șterpelit câteva pagini. Ea era descrisă, ba chiar eroină. S-a înroșit, a transpirat, au cuprins-o palpitațiile, a crezut că leșină, că moare de furie.
I-a spus lui Emil Sorescu să distrugă manuscrisul.
-Cum ți-ai permis să umbli în manuscrisele mele?
-Lasă asta. Distruge ce-ai scris. Sau schimbă personajul!
-Ești nebună. E cartea vieții mele.
-Nu asta e cartea vieții tale. Și mi se rupe mie de cartea vieții tale. Adu-ți aminte ce ți-am spus demult.
A ieșit trântind ușa.
Și acum omul era mort.
Rosamunda nu-și amintea dacă la ultima lor discuție mai fusese cineva de față.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească