Constanteanul Gili Mocanu, absolvent al UNA in 2000, considera lucrarea de arta un “lubrifiant cerebral”, apta de a fi convertita, reutilizata, in sensul demersului minimalist, in spiritul caruia declara Sol Lewitt “doar ideile pot fi opere de arta”. Pictura e foarte aproape de plans, spunea Dubuffet, iar “Dricul” lui Gili Mocanu este o “jale totala”, insa, desi e esential ca lucrarea sa produca o anumita stare in privitor, artistul nu crede ca acesta este scopul final urmarit; caci, speculand traumele fostului regim, ipostazierea remorcii romanesti in “Dric” induce o anume melancolie, la fel si patul cu studio in “Dormeza”. Ar putea fi, deci, o abordare conceptualista, dar demersul sau necatalogabil (cel putin pentru moment) tinde catre o sinteza autodeclarata.
Din punct de vedere estetic, categoria determinativa ce se regaseste in pictura lui Gili Mocanu, pare a fi cea a tragicului, escamotata insa prin intermediul dexteritatii tehnice in spatele unui satiric la vedere; iar elementul agonistic consta tocmai in scindarea dintre autentica realitate tematica abordata si modul de redare al acesteia, ce suprapune palimpsestic o a doua pseudo-tema.
Lucrand la inspiratie, Gili a expus totusi “Fara inspiratie” (in 2003 la Clubul Prometheus si la Galeria Posibila), iar in perioada 5-12 septembrie a.c. este prezent la Sala Palatului (Festivalul Artelor). In noiembrie 2004, artistul va avea o personala la Galeria Posibila, insa pe termen nelimitat proiectele sale de viitor “sunt lucrarile in sine”.
Abordarea mortii, sau durerii, ca “urbild”, ca prototip al semnului plastic, pare sa aduca in “cazul” Gili Mocanu o innoire nu atat a subiectului, sau a sensului, ci a modului de exprimare practicat.