Nu știi dacă să te crucești, să te indignezi sau, totuși, să te bucuri: la peste 23 de ani de la revoluție, românii au descoperit că trăiesc printre ei, netulburați până acum, torționari ai pușcăriilor comuniste, că au pensii grase și că ăsta e un motiv să spunem „Tz-tz-tz!” O parte a presei a decis că e cazul să facă o campanie serioasă pe tema asta. Sigur, ai putea spune „Mai bine mai târziu decât niciodată!”, dar cel puțin două lucruri tulbură această concluzie împăciuitoare.
Primul și cel mai deranjant este acela că pentru unii n-a fost decât un pretext ca să tragă spuza pe turta lor, sucind subiectul: „Uite cu ce nu s-au ocupat procurorii ăia răi care în schimb se iau de bieții jurnaliști!” În fapt, procurorii anchetează posibile fapte infracționale comise de unii administratori de presă – și nu acte jurnalistice. Pe de altă parte, dacă Parchetul a dormit pe el în ceea ce privește vinovații crimelor comuniste, nu mai puțin adânc au dormit jurnaliștii care pozează acum în victime. Nu i-am văzut atacând – acum 5, 10, 15 sau 20 de ani – tema pușcăriilor comuniste și a uriașei nedreptăți prin care călăii o duc mult mai bine decât victimele.
Al doilea aspect supărător n-a fost, ce-i drept, o surpriză, înscriindu-se în trendul general al presei: agitație mare câteva zile, tăcere mâlc după. Am mai bifat o „acțiune”, nu altfel decât se bifau înainte de decembrie 1989.
Cu foarte puțin înainte de această agitație temporară, aniversarea a 20 de ani de existență a Memorialului Sighet stârnise un interes restrâns. Câți români – și în particular câți ziariști combativi, mamă-mamă! – știu cât de cât ce-au făcut, vreme de două decenii, Ana Blandiana, Romulus Rusan și minunata lor echipă pentru ca amintirea infernului comunist să nu se dizolve de tot, într-o țară al cărei popor, în majoritatea lui sondată repetitiv, consideră că era mai bine înainte de 1990? Câți români știu cât de cât ce-a făcut, în anii din urmă, IICMER, prin ce coclauri umblă Marius Oprea, câte victime și câți călăi a descoperit, câți morți a dezgropat – la propriu și la figurat?
Asta ca să nu întreb câți români știu ceva despre activitatea – mult mai modestă, dar și cu resurse mult mai modeste – a Fundației Corneliu Coposu, care, cu o mână de oameni și aproape fără bani, se luptă să țină viu numele celui mai important reper politic, uman și moral cu care am avut nemeritatul noroc să fim contemporani.
Azi, pentru că a murit de mult și nu mai e de mult un pericol, nici măcar indirect, e de bon ton pentru cei care l-au huduit, denigrat, înjurat să-și declare considerația față de Senior. Dacă mai vine cumva vorba despre el.
Ei, bine, o să vină! Îmi face plăcere ca aici, în „Ziarul de duminică”, de care mă leagă atâtea, la a cărui naștere am fost prezent și în care am scris de-a lungul întregii sale existențe, să anunț public pentru prima dată că pregătim pentru 2014 Centenarul Corneliu Coposu – 100 de ani de la naștere. Iar faptul că acest lucru se va petrece într-un an electoral al României, într-un an în care românii vor fi chemați la urne să-și aleagă președintele, este o coincidență la care ar merita reflectat. Cel care pentru noi – mulți, puțini, câți om fi – a fost președintele moral al României ar trebui să fie, măcar acum, reperul absolut: înainte de a pune ștampila pe un nume sau altul, gândiți-vă măcar un minut cât de departe sau cât de aproape este de profilul lui Corneliu Coposu.
Din ce punct de vedere? Aproape oricare! Moralitate, consecvență, capacitate de a rezista oricăror presiuni și suferințe, calm, înțelepicune, spirit creștin, bunătate, cultură, umor, eleganță, refuzul de a se vinde, refuzul de a face compromisuri. A avut Corneliu Coposu și defecte? Sigur, ca orice om. În lumea de azi, în România de azi, distrusă de o jumătate de secol de comunism și încă departe de a fi refăcută, Seniorul a fost cu siguranță lipsit de pragmatism. Judecați însă dv., privind în jur, dacă era mai bine sau mai rău să-l fi avut…
Și, pentru că am pornit de la torționari, iată un episod mai mult decât semnificativ, relatat de distinsele surori ale Seniorului. Ani de zile, după eliberarea din închisoare și domicliul forțat într-un sat din Bărăgan, a fost anchetat, hărțuit, sunat, căutat de un ofițer de Securitate care „îl avea în grijă”. După revoluție, una dintre surori și-a amintit de personaj și a întrebat: „Ce-o mai fi făcând? Ce-ar fi să-l căutăm și să-l întrebăm de sănătate?” La care Corneliu Coposu – care nici măcar nu a încercat să-și vadă dosarul de urmărire (cam un metru și jumătate de volume, puse unul peste altul) – s-a încruntat: „Ce fel de creștină ești tu!? Lasă-l în pace!”
Asemenea oameni am avut și n-am știut să-i prețuim. Ce-a rămas, se știe.