Hiromi Kawakami este una dintre figurile proeminente ale prozei feminine din arhipelagul nipon, alături de Yoko Ogawa. Scriitoarea a obținut Premiul Akutagawa în 1996 pentru Hebi wo fumu (Pășind pe un șarpe), în 2000 romanul Oboreru primește premiul japonez pentru literatură, iar în 2001 este laureata Premiului Tanizaki pentru romanul Sensei no kaban, adaptat pentru televiziune de scriitorul și regizorul Teruhiko Kuze. Au urmat în șir alte romane: Furudogu Nakano Shoten (2005), Manazuru (2006) și Pasuta Mashin Yurei (2010). Nishino Yukihiko no koi to boken (Cele zece iubiri ale lui Nishino, 2006) a fost ecranizat în 2014. Tot în 2014, scriitoarea a primit Premiul Yomiuri pentru cel mai nou roman – Suisei. Editura Polirom i-a publicat deja două romane – Vreme ciudată la Tokio și Cele zece iubiri ale lui Nishino, are în pregătire al treilea roman – Prăvălia cu vechituri a domnului Nagano.
Romanul Sensei no kaban (în traducere Servieta profesorului) apare în limba română cu alt titlu – Vreme ciudată la Tokio, ce intrigă mai mult decât cel original. Lectura lămurește că nu doar vremea este ciudată la Tokyo, cât mai ales oamenii și povestea lor: o poveste de dragoste, absolut stranie, în care totul pare bizar, căci pe îndrăgostiți îi separă bariera unei diferențe de vârstă de treizeci de ani, și relația din trecut: bărbatul i-a fost sensei femeii, adică profesor în anii de liceu. Dincolo de asemenea ciudățenii, se vede întâlnirea dintre două singurătăți, căci și Tsukiko și sensei par oameni de prisos, parcă rătăcind ca străini prin propria lor viață.
Tsukiko este o femeie tânără ce se apropie de patruzeci de ani, iar sensei este un profesor pensionar, cu nelipsita lui servietă, ei se întâlnesc din întâmplare într-un mic local. Îi surprinde coincidența: comandau aceeași băutură și aceleași feluri de mâncare. Tânăra își dă seama că domnul vârstnic i-a fost profesor de literatură japoneză în liceu, fără să păstreze amintiri prea multe, căci n-o pasiona literatura. Întâlnirile devin tot mai frecvente, ajung să se transforme în mici aventuri: o excursie făcută cu mașina la cules de ciuperci, peștii cumpărați de la piață, sărbătoarea florilor de cireș, contemplarea stelelor căzătoare într-o noapte de toamnă.
Scris din perspectiva lui Tsukiko, romanul surprinde psihologia femeii japoneze contemporane, ieșită din spațiul tradițional, alunecând între slujba ce nu pare prea interesantă și o viață banală, cu opriri în cafenele și mici localuri. Un soi de căutare fără țintă, o derivă lină, lipsită de neliniști. Într-un monolog, Tsukiko își rezumă tot modul de viață: „Până acum m-am descurcat foarte bine de una singură. Pot să și beau de una singură, să mă amețesc de una singură și să mă distrez tot de una singură.” La rândul lui, sensei se poate confesa cuiva despre căsătoria lui cu o femeie cu personalitate puternică și plină de ciudățenii.
Cele două ființe atât de ciudate ajung să se iubească, să-și depășească inhibițiile și să împărtășească micile bucurii. Există un episod din excursia pe insulă, când Tsukiko intrigată de zgomotul din camera lui sensei dă buzna, dornică să vadă ce se întâmplă, și-l găsește compunând un haiku, cerându-i ajutor să găsească ultimul vers. Tsukiko se pornește să scrie ea însăși mai multe haiku, până la epuizare. Aici se văd afinități ale celor doi, aceeași sensibilitate, mai mult decât în plăcerea de a mânca supa miso, tofu fiert cu cod și frunze de crizantemă.
Întâlnirile întâmplătoare și tot mai puțin întâmplătoare durează doi ani, iar „relația oficială” alți trei ani, și totul se încheie cu dispariția lui sensei. Abia atunci începe Tsukiko să înțeleagă poezia și recită singură în casă poemul lui Irako Seikaku: „Însingurat bătut-am cale lungă / Veșmântu-mi zdrențuit nu mi-a ținut de frig / Cerul senin din astă seară / Îmi frânge inima îndurerată înzecit.” Dar în afara poeziei, sensei îi lasă ei ca moștenire servieta de care nu se despărțea, iar ultimul paragraf se explică tâlcul titlului original: „În astfel de seri deschid servieta lui sensei și mă uit înăuntru. Acolo se cască un spațiu gol unde nu se găsește nimic. Nimic altceva decât un ocean de deșertăciune.”
Hiromi Kawakami, Vreme ciudată la Tokio, traducere din limba japoneză și note de Diana-Elena Tihan, Editura Polirom, 2015, 208 pag.