De mult nu mai este un secret că britanicii de la RBS nu sunt interesați să facă business în România și încearcă să-și vândă portofoliul local – cât a mai rămas din el. De altfel, însăși banca-mamă din Marea Britanie așteaptă un investitor care s-o scape de statutul de mare instituție de credit naționalizată ca soluție de evitare a falimentului. Spre deosebire de filiala locală care și-a mărit profiturile și pe timp de criză, grupul în ansamblu încă se luptă să scape de pierderi.

Așadar, RBS România este la vânzare nu pentru că s-ar fi dovedit un business nerentabil, ci în primul rând pentru că nu se potrivește cu strategia britanicilor, care nu sunt interesați de regiune în ansamblu și s-au trezit cu banca locală în brațe mai degrabă dintr-un capriciu al zarurilor după preluarea fostei ABN Amro.

Dar ce vând de fapt în România? La prima vedere vând a treisprezecea bancă locală după active, cu o cotă de piață de 1,8% în 2010.

Ca imagine, vând o bancă puternică pe corporate. Paradoxal însă, reducerea dramatică a expunerii RBS pe România din ultimii trei ani a însemnat subțierea bilanțului într-o asemenea măsură, încât portofoliul de credite de retail a devenit dominant, cu o pondere de aproape 60% la sfârșitul lui 2010.

Prin urmare, un răspuns la întrebarea de mai sus este că RBS vinde în România un portofoliu de credite de retail de aproape 2 mld. lei, din care circa jumătate sunt credite de consum, iar multe dintre acestea ne garantate.

Fosta ABN Amro România era unul dintre sinonimele locale pentru “corporate banking”, iar pe această bază se situa până acum cinci ani în topul celor mai mari instituții de credit locale după active.

Din păcate, circumstanțele internaționale nu au fost favorabile băncii locale: operațiunea prin care RBS, Fortis și Santander au preluat ABN Amro în 2007, printr-una dintre cele mai bizare tranzacții care au precedat criza, cu o valoare spectaculoasă de 72 mld. euro, a lăsat ABN Amro Bank România “în aer”, fără ca vreunul dintre cei trei investitori să și-o dorească prea tare.

A revenit până la urmă britanicilor de la RBS, care în scurt timp au ajuns să fie copleșiți de propriile probleme, dezvoltarea afacerilor din România fiind printre ultimele chestiuni de care s-ar mai fi preocupat (situația ar fi fost poate mult mai delicată dacă banca ar fi ajuns la belgienii de la Fortis, care practic au fost spulberați de criză).

Așa că portofoliul de credite corporate s-a restrâns constant în ultimii ani, spre bucuria mai multor bănci care au văzut în acest segment de business salvarea pe timp de criză. Cum concurența din corporate banking a atins chiar cote mari de agresivitate, încetinirea motoarelor de către RBS a fost văzută drept un noroc nesperat de către jucători care ani de zile nu reușiseră să se apropie de anumiți clienți ai ABN Amro, inclusiv pe zona serviciilor de trezorerie și a plăților.

Pe de altă parte, e și greu de vorbit despre vânzarea unei bănci corporate ca atare, mai ales când este vorba despre filiala unui mare brand internațional.

Cumpărătorul nu va putea prelua și brandul, așa încât una dintre marile întrebări este cât valorează această entitate fără numele care funcționa ca o garanție a calității serviciilor și a pregătirii angajaților.

Desigur, și numele RBS este “tarat” de problemele băncii-mamă din Marea Britanie, care a ajuns să fie naționalizată pentru a evita falimentul. Iar din cauza incertitudinilor și a strategiei de business specifice unei structuri scoase la vânzare, o parte dintre angajați și clienți au părăsit deja banca în ultimii ani.

Dar vor mai sta clienții mari în condițiile preluării băncii de către un nume mai puțin sonor, cu mai puține conexiuni în piața financiară internațională? În portofoliul RBS sunt companii membre ale unor multinaționale care lucrează cu grupul britanic. Vor putea fi convinse să rămână indiferent de calibrul cumpărătorului băncii? Datorită profilului tradițional de bancă de corporate, la capitolul infrastructură nu este vorba despre vreo rețea deosebită care să tenteze cumpărătorii, banca având aproape 30 de unități – numai șapte în București – și bazându-se pe o forță de vânzări mobilă.

Anul trecut banca a lucrat cu un număr mediu de angajați cu puțin peste 1.000, în scădere ușoară comparativ cu 2009.

RBS nu este un “cartof fierbinte”

Eficiența ridicată a băncii locale i-a făcut pe britanici să nu se grăbească să vândă, ba chiar să țină la preț.

Profiturile după contabilitatea românească au continuat să urce și pe timp de criză, ajungând la aproape 143 mil. lei (34 mil. euro) în 2010. Britanicii nu și-au luat dividende din acest câștig record, fiind păstrat în bancă.

RBS România avea la sfârșitul anului trecut o solvabilitate foarte confortabilă, de 19,4%, în creștere cu 5,4 puncte procentuale față de 2009.

Ponderea creditelor neperformante a fost în 2010 de circa 11,5%, sub media pieței.

Bilanțul este relativ echilibrat pe monede, între lei și euro, iar resursele atrase în depozite la vedere și la termen sunt confortabile, o pondere substanțială având depozitele constituite de clienții companii.

Deși a continuat să ajusteze cheltuielile administrative generale, top managementul băncii și-a majorat consistent veniturile brute alocate pe 2010, ajungând la mai mult de o triplare comparativ cu 2009: 4,57 mil. lei salarii brute incluzând contribuții sociale, adică echivalentul a peste un milion de euro.

OTP, “cumpărător de serviciu” pe piața locală

Ungurii de la OTP au venit în România printr-o achiziție în 2004, iar în ultimii ani tot anunță că vor să mai cumpere o bancă. A devenit chiar un fel de strategie de comunicare ca în fiecare an OTP – care are o bancă locală de locul 17 după active – să spună că a ieșit la cumpărături, fără să concretizeze vreo tranzacție. A fost interesată de CEC Bank, dar în final a renunțat, s-a uitat la Banca Carpatica, iar mai nou la RBS. În cele din urmă ungurii au strâmbat din nas, acuzând prețul cerut considerat prea mare. Așa a apărut și o evaluare a RBS România, un oficial al OTP afirmând că aceasta ar valora 100 – 150 mil. euro. Cu alte cuvinte, britanicii ar fi cerut considerabil mai mult.

Desigur, OTP caută mai departe achiziții în România – bancă mare sau chiar două bănci mici, dar RBS a pierdut teoretic un cumpărător.

Cine vine totuși să cumpere

După retragerea OTP din cursă, pe lista potențialilor cumpărători interesați de filiala locală a RBS ar rămâne un fond de investiții. În mod tradițional, Banca Națională nu agreează astfel de structuri în acționariatul unei bănci, dar evaluările s-ar mai putea schimba în funcție de specificul unui asemenea investitor și de grupul financiar din care face parte. De altfel, BNR a acceptat în 2009 ca BCR, cea mai mare bancă locală, să fie transferată de către Erste Group în proprietatea formală a unui vehicul cu nume bizar, EGB Ceps Holding.

Cât privește interesul general al investitorilor pentru bănci cu profil corporate, experiența austriecilor cu Anglo-Romanian Bank nu este foarte încurajatoare, soluția finală fiind dizolvarea.

Până la găsirea unui cumpărător, RBS rămâne o bancă activă pe zona produselor și serviciilor de retail, promovând carduri de credit, refinanțări de credite sau servicii pe telefonul mobil chiar dacă restul pieței, inclusiv autoritatea de supraveghere, vorbește despre cererea din sectorul corporate și justețea susținerii acestuia.

În funcție de ce se mai întâmplă prin zona euro, toamna ar putea aduce mișcări pe piața bancară, inițiate de jucători deja prezenți și care au traversat criza în condiții bune sau chiar de investitori noi, băncile germane fiind eternul cumpărător așteptat.

Subiecte #RBS Romania#vanzare