Deși sunt născut în Brașov (pe vremea aceea se numea încă Orașul Stalin), de la vârsta de șase luni sunt bucureștean. Am avut parte și de centru și de periferie, nici prea, prea, nici foarte, foarte: de la zona Mântuleasa la bulevardul Dinicu Golescu, de la poalele Chirigiului în umbra căii Dorobanți și, în fine, la Piața Gorjului… În funcție de ceea ce s-a întâmplat în viața mea câtă vreme am locuit acolo, îmi place sau nu să trec prin respectivul cartier, de care însă parcă nu m-am atașat niciodată cu adevărat, așa cum ceva indefinit mă leagă de casa de la poalele Tâmpei, de pe strada Castelului, unde știu că m-am născut, dar nu-mi amintesc absolut nimic. Încă ceva: nu-mi place deloc la țară, pe pământ, printre copaci, muște, miasme, vaci, căței și găini. Am alergie.
Cu
un astfel de pedigree citadin încărcat în memoria mea afectivă,
m-am hotărât să scriu despre ceea ce simt și văd și miros și aud în
București de câteva zeci de ani încoace, dintr-o cruntă exasperare
și o irecuperabilă tristețe: nimic, sau aproape nimic din ceea ce
simt, văd, miros și aud în București nu-mi mai place – o entitate
devenită obeză și diformă, care consumă la întâmplare, fără să-i
mai pese de nimic. Mă simt străin și de acei oameni care se numesc
bucureșteni, sau poate în primul rând de ei și de mizeria, de
gălăgia, de urâtul și de putoarea pe care le produc. Sunt perfect
conștient că nu am nici o șansă de a evada – unde, Doamne? – din
București, cum nici nu întrevăd vreo cale de împăcare a mea cu
orașul în care sunt condamnat să trăiesc. De aceea m-am hotărât să
scriu. Nu pentru a “pângări” tendențios și nepatriotic scumpa
noastră Capitală și nu doar pentru a-mi exorciza Urâtul, ci pentru
a-l confrunta cu acel Urât sau Frumos al altora și astfel, poate,
pentru a-l vindeca… într-o bună zi.
Pastilele care vor urma pot fi citite și ca un ghid anti-turistic. De fapt, acum îmi dau seama că în acestă retorică alb / negru mi-am însoțit și puținii musafiri occidentali pe care i-am primit în București, ne-ocolind bălțile multilaterale și rahatul uscat din mijlocul trotuarului sau clădirile emfatice (inevitabila curiozitate pentru “Casa lui Ceaușescu” pe care cu greu o pot accepta drept Palatul Parlamentului), pentru a-i putea convinge de măcar un colț de stradă cu adevărat frumos, care ar putea sugera, cumva, ceva legat de ideea de “Micul Paris”. N-am știut niciodată să etalez explicații arhitectonice docte, să argumentez sincronisme culturale cool sau să înșir povești și anecdote istorice fără sfârșit. Am spus atunci și scriu acum ceea ce, cu amar și furie, simt, văd, miros, aud, pândind, fără vreun gând rău ascuns, la fel precum “Omulețul din canal” – mascota din bronz a orașului Bratislava (foto 1), sau poate precum acel “Paparazzo”, tot din bronz și tot din centrul vechi al capitalei slovace (foto 2), pașii oamenilor, temelia zidurilor și praful de pe stradă.