Ce crede Mircea Geoană despre restructurarea sistemului bancar românesc

Despre cauzele, manifestările, consecințele și formulele de ieșire din actuala criză a sistemului financiar internațional (în SUA sau în zona euro) s-a scris suficient de mult din 2007 până astăzi. Puține sunt acele aspecte ale crizei care au rămas mai puțin analizate.

S-a scris însă mai puțin în spațiul public despre impactul crizei actuale asupra țărilor membre ale Uniunii Europene care nu sunt în zona euro, dar au o economie “euroizată”, au un sistem financiar dominat de câteva grupuri bancare internaționale, o datorie privată în euro greu de ignorat, o piață de capital “ț” ca volum, scurtă ca maturități și primitivă ca instrumente financiare, investitori de capital autohtoni instituționali sau privați puțini și un sistem fiscal și legislativ perceput ca puțin transparent. În registrul pozitiv, țările descrise mai sus au în comun o capacitate fiscală mare, independență în ajustarea lichidității și Lombard-ului și, cel mai important, o populație obișnuită de generații să continue să finanțeze deficitul bugetar și lipsa de competitivitate.

România este una dintre tările care s-ar putea regăsi în această descriere. Ce ar fi deci de făcut în legătură cu restructurarea sistemului

financiar-bancar, după 9 decembrie 2012 pentru ca România să încerce să iasă din tiparul creionat mai sus? Iată câteva contururi pentru un răspuns care, în mod cert, prin dialog public și instituțional, trebuie aprofundat.

Sunt trei idei pe care clasa politică, nepartizan, ar trebui să le internalizeze atunci când se uită către reforma sectorului bancar-financiar:

1. Sistemul bancar, indiferent de rezidența proprietarului, este local. Lipsa de lichiditate și reducerea finanțărilor, retragerea, “run on the bank” sau orice ar putea afecta percepția despre sau capacitatea reală de intermediere bancară, indiferent de țara de origine a băncii, produc în primul rând consecințe în economia locală. În consecință. clasa politică ar trebui să încurajeze, prin legislație, reglementare și finanțare (pe programe specifice), băncile locale să-și restructureze operațiunile, portofoliul și activele neesențiale sau neperformante, să-și elibereze capital, să-și îmbunătățească creditarea locală în lei, calitatea capitalului propriu și

să-și dezvolte produse financiare mai puțin dependente de finanțarea “wholesale”. Viitorul guvern ar putea, de pildă, să crească volum de garanții la finanțarea proiectelor de investiții în lei făcute de IMM-uri dacă bancile finanțează o parte din equity/mezzanine-ul proiectului; să dezvolte un “Fannie Mae/Freddie Mac” care să le permită băncilor refinanțarea portofoliilor de RE în lei; să faciliteze dezvoltarea unor programe de Debt Resolution.

2. Piața de capital este un factor esențial de intermediere financiară și de alocare de resurse la nivel național. O piață locală de capital “liliputană” și atrofiată nu-și poate indeplini rolul de intermediere, devine captivă insider-ilor, și nu este un atenuator de șoc care să se poată substitui lichidității bancare. În consecință, clasa politică ar trebui să incurajeze prin legislatie, reglementare și listări (de acțiuni sau obligațiuni), emergența unei piețe de capital similară, păstrând proporțiile, cu piața de capital poloneză. O asemenea piață de capital poate să fie o platformă de alocare de resurse naționale și regionale, să incurajeze apariția private equity (PE) și mezzanine și să permită accesul direct al societăților comerciale la lichiditate wholesale nebancară. Viitorul guvern ar putea, de pildă, să cofinanțeze împreună cu investitori privați sau multilaterali un fond local de PE, administrat de CEC (CEC-ul din Franța, adica CDC-ul, face asta), dar condus operațional de o echipă de experți în PE care să accelereze finanțarea pre-IPO a societăților comerciale listabile sau a portfoliurilor de active bancare restructurabile (esentiale sau neesentiale); să creeze un fond local de PE sau mezzanine specializat în agricultură, IT, engineering sau commodities (fie pre-IPO, fie seed equity) și care să valideze că România vrea să fie un lider regional în aceste sectoare.

3. Relația sistem financiar – organism de reglementare – autoritate publică trebuie să devină un co-partenariat, având ca dublu obiectiv stabilitatea sistemului financiar și întărirea capacității sistemului local bancar și a pieței de capital de intermediere și de operare, chiar în contextul reducerii lichidităților. În consecință, clasa politică ar trebui să coorganizeze un dialog transparent în care nu numai coerența mesajului către Ecofin și respectiv organismele multilaterale de finanțare și reglementare să fie responsabilitatea duală a Guvernului și organismelor de reglementare, dar și structurarea legislației, respectiv programelor specifice de finanțare. Viitorul guvern ar putea, de pildă, să încurajeze formarea unui echivalent românesc al FDIC (www.fdic.gov) și implementarea legislației de reglementare bancară prudențială dezvoltată în zona euro; să incurajeze unificarea sistemelor de audit și reglementare pe IAS, respectiv simplificarea procedurilor de lichidare și faliment și transparența și stabilitatea fiscalității.

De la o abordare de director de liceu, instituțiile de reglementare a sectorului financiar – bancar ar trebui să poată deveni, echidistant și transparent, “antrenorul” sistemului bancar, sursa de inspirație, leadership, inițiativă și creativitate, beneficiind în paralel de suportul nepartizan al autorității publice.

Aceste propuneri, venind dinspre experiența în sectorul financiar-bancar al unui profesionist și imbrățișate fiind de către un politician, sunt în primul rând o invitație la o dezbatere amplă despre un Plan pentru restructurarea sistemului bancar românesc, un element fără de care ideea unui Plan pentru România, pentru următorii patru ani, ar fi o simplă iluzie.

Mircea Geoana este senator și președinte al institutului Aspen România

Bogdan Patriniche este director executiv la Delphi Securities, firmă de consultanță financiară specializată în asset management, Londra