Ceea ce reține atenția încă de la prima lectură a textelor din Pe prag (Vale-Deal)* este modul distributiv original al autorului. Liviu Ioan Stoiciu se regăsește în ambele registre utilizate constant și abundent ilustrate.
Pe de o parte, în cel al explicațiilor, formulelor și structurilor științific-paranormale. Ca și în “Craterul Platon” (2008), deși nu chiar cu aceeași frecvență, apar și se manifestă activ în paginile noului volum “electricitatea din natură” și “electricitatea noastră cerebrală”, “deplasări vizibile ale particulelor cu sarcini electrice”, un “ritm al vibrațiilor” și “o reacție în lanț a unor lungimi de undă din univers”. Autor și personaj împart un subconștient în “legătură directă cu sursa de energie universală”. N-apucăm să rîdem, însă, de aceste motivări și explicații conectoare (există, de altfel, o vulgata a paranormalului ce s-a infiltrat în ultimele decenii în gîndirea noastră pretins rațională, prin frînturi de discurs-standard, cotidian), că autorul a și schimbat registrul. Iar comutarea e spectaculoasă. De la “edificiul astral” și “schimburile energetice”, deodată ne atingem (și ne frigem) de “vasul cu buruieni pentru făcut farmece de pe plită”.
În tot locul, acum, ustensile magic-populare, semne și superstiții arhaic-sătești. Cărbuni încinși aruncați în oala de pămînt plină cu apă, un drob de sare pus pe prag, de Crăciun, o toporișcă înfiptă în tocul ușii, să nu mai plouă cu pietre; leacuri și descîntece, buba neagră, “pălăvrăgioaicele” păroase și vovideniile… Registrul poematic selectează în această sferă și se impregnează de gîndirea magică depozitată în lumea satului românesc ca într-un vechi recipient.
Simptomatică mi se pare, aici, și alunecarea biograficului, care mai întîi survine episodic prin rememorare, evocare, arheologie interioară, pentru a deveni apoi un suport analogic. De la memoria expusă a personajului se trece la un prezent însuflețit al trecutelor întîmplări (nu altfel procedează Sorescu, în La Lilieci), iar acestea, dincolo de amprenta familială și culoarea lor locală, devin semnificative pentru memoria fundamentală: a lumii întregi.
Traseul, destul de dificil, cu ridicarea la putere simbolică, e făcut de Liviu Ioan Stoiciu în poeme aparent dezlînate și banale. Abia la relectură se observă straturile versului și coerența subterană: “au dat foc la miriști, spune străbunica, nepăsătoare,/ fără să o întreb, lăsînd făcălețul din/ mînă, «iar o să aibă mămăliga cocoloașe», aplecată/ să răscolească jarul în soba de lut, sub/ șopron, cu un clește de sîrmă: vor arde miriștile/ pînă în dreptul crucii. O/ cruce de piatră, cu litere chirilice. Mai departe/ nu, Dumnezeu se opune: o vezi ce/ mare e? O perdea de fum, «este cel mai bun leac/ împotriva smintirii, țăranul nu a cules/ anul ăsta nici un bob, a bătut piatra în trei rînduri/ și a îngropat grîul»… Mă// ridic de pe ladă, privesc în ceaun, pe plita încinsă,/ mămăliga face bulboane, fierbe: «nu/ te apropia, Vale-Deal, e periculoasă, mlaștina/ aia te poate înghiți». La cîtă/ imaginație am? Țipă: nu departe de mine. Cine țipă?/ Hai, bre, lasă-mă-n pace. Cine altul?/ Țipă caporalul trompetist, mort în război, în 1943,/ pe undeva pe aici, pe aproape, prin/ vreo rîpă, neîngropat… Să trăiți! Ce naiba/ cauți pe aici… Nu auziți? Sînt vorbit de rău, țiuie// cărbunii în vatră. «Ura, drăguța mea»…/ Hei, tu, îl strigă bunica: așa caporal ești tu? Nu mai sta în picioare în cuibul corbului, vino cu noi la masă” (Ura, drăguța mea).
Liricul, după cum se poate vedea, e “impur”, obținut prin amestec, nu prin decantare. Se pliază pe formele comunicării obișnuite și pe o gesticulație rurală încărcată de premoniții și prevestiri. Vîrstele se amestecă și ele: a copilului, care ascultă cu ochii măriți și imaginează felurite lucruri; și a adultului, ce revine, se întoarce, pe drumul “stins” al Cantonului și al Adjudului vechi. Prezentul infantil dilatat și prezentul regresiv-melancolic al personajului nostru cu nume “ondulatoriu” (Vale-Deal) se reîntîlnesc în punctul de posibilă joncțiune: în prezentul etern al “rînduielilor primordiale”.
În “rubrica” urbană de existență și în registrul celălalt, al comunicării individuale cu energiile cosmice, singurătatea personajului este subliniată, apăsată. Vale-Deal (cum își spune sau cum îi mai spun cîțiva) se plimbă solitar prin marele oraș, cufundat în propria nefericire, într-o poză romantică ori simbolistă. Privind în gol. Dus pe gînduri se intitulează a doua și cea mai puternică secțiune a volumului, înfățișînd – aproape explicitînd – o ipostază meditativă și un look autist. “Eu sînt mereu înnegurat, ghemuit-strîns pe dinăuntru”, ne previne Vale-Deal, aflat la o distanță periculos de mică de smintiții și nebunii pe care îi tot întîlnește, descrie sau evocă. Un alt punct de întîlnire, de data aceasta între două lumi (cosmosul rural și haosul urban), este obținut prin nebunia, așa zicînd, transfrontalieră, dislocantă și ascensională prin definiție. Nebunii din sat dau foc la buruiană; cei metropolitani vor să zboare. Necăjitul rural își spune oricui povestea, zbierînd pe uliță: “Iar începi? N-a avut decît un car înjugat de capre și/ o gaură-n burtă, lăsată de doctor, de unde/ curgea ceva. Le-o arăta la/ toți: ce e rău în mine iese, dar din voi nu. Auzi la/ el, mai taci, bă, o dată, că-ți dau un/ pumn… S-a dus cu pîinea-n crîng, pe deal, la aia,/ și aia era cu altul, că-i era foame, nu/ l-a așteptat, ce credea?/ Curva tot curvă. Dacă nici de data asta nu mă omor,/ uitați-vă în gura mea – țipa pe ulița satului./ Asta e casa mea, îi dau foc!” (Ce a vrut, n-a putut). Sărmanul orășean dă declarații și semnează sub amenințarea lor, terifiat fiind de viziunea unui carnagiu despre care nimeni nu vorbește: “M-au pus să scriu ce voiau ei. Cine?/ Ăia. De frică, am scris și am semnat:/ Vale-Deal. Vale-Deal? Vale-Deal. Că pe scări urcau/ oameni înjunghiați, din care curgea sînge./ Cine mă mai scoate din încurcătură? Poate cioara/ aia, o arată pe geamul deschis, hai la/ tata, pui-pui. Că vrea/ să-i ia ouăle din cuib. Care cuib? Mare/ tîmpit: «Domnu’ doctor, cineva a înnebunit și-i taie pe toți în salon»… Atît/ s-a mai auzit, după care/ i s-a închis gura, iar vizitatorii au fost anunțați/ oficial că a fătat cățeaua” (Pierdut).
Dominoul nebuniei, linia perfect derulată a oricărei demențe sînt preluate și integrate artistic într-un flux poetic în care Liviu Ioan Stoiciu excelează. S-a vorbit destul de mult (eu însumi am făcut-o) despre discontinuitatea și rupturile din poezia lui Stoiciu; despre scenografia sa dezarticulată, aspectul descusut și un proces al constituirii textului mai important decît produsul finit. Cu sprijinul acestui remarcabil “Pe prag”, completez acum profilul unei poezii ce crește tocmai din rupturi aparente și sincope bine controlate. Autorul nu pierde niciodată controlul. Reușește să se identifice cu personajul rulat și totodată să ia o distanță față de acesta. Prima postură e simpatetică, pînă în punctul în care cititorul intră el însuși în universul de amintiri și obsesii al unui ins. Dar dacă prin aceste guri slobode sau cusute cu forța ajunge să fie exprimat Adevărul? Dar dacă nebunul redus la tăcere era un vizionar, un profet, un vestitor al Apocalipsei? A doua postură, care își creează și își întreține un raport specific, este asumat obiectivă, descriptivă la modul exterior. Ea vine cu un ușor accent critic, sesizabil în confruntarea fantasmelor personale cu realitatea factuală (povestea necăjitului rural). În acest caz nu mai avem, prin urmare, o incandescență a viziunii, ci puțină culoare pusă în paginarea unei sminteli “obișnuite”, ordinare.
Lăsînd acum nebunii deoparte, cu tot cu istoriile și cu adevărurile lor, să observăm modul deopotrivă subtil și complex în care autorul își trasează pragul. Ca și biserica, schitul, turla, troița, înmormîntarea, pomana, nunta…, pragul nu este inițial un element simbolic tare, care să ofere direcția tuturor contextelor poetice în care apare. Ca și biserica, schitul, turla etc., pragul rămîne – la primul nivel – un element concret, o situație sau alta de care te lovești, o experiență ne-unificată. El este și “ceea ce e nedefinit în mine”, dar și ce e “pus pe linia de bătaie”, ori ceea ce se împarte “între văzut și nevăzut”. Treptat însă (și spre deosebire de celelalte elemente), pragul devine dominant în lumile traversate de privirea poetului. Diferența esențială dintre autor și protagonistul ce-i preia o parte din trăsături și biografie constă în sesizarea potențialului maxim al acestei limite, care mai întîi separă, desparte, colorează diferit zonele; și apoi apropie și unifică.
Practic, fiecare punct din evoluția cu totul previzibilă și banală a unei zile oarecare poate genera și susține, în varii contexte, fluxul specific poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu. Două exemple pe cît de edificatoare, pe atît de pregnante, și în care omniprezentul Vale-Deal lasă loc altor personaje. “O destrăbălată”: “Destrăbălată, cucută prăfuită de pe marginea/ drumului – ea, atît de crudă/ totuși: n-aveți un foc? Te oprește pe stradă, îți/ pune mîna în piept cu o țigară/ neaprinsă și te privește în ochi: de la ea vine/ izvorul neliniștitor… A fost/ mireasă, în sîn cu boabe de porumb, de grîu, cu// sămînță de cînepă, cu firișoare de lînă,/ cu păr de porc: să aibă de toate,/ dar zăpăcitul, mirele ei a aruncat-o în stradă din/ prima noapte, cînd a aflat că nu/ e fecioară…// Mirele, fugit din spital în ziua în care/ își luase pălăria și mersese din poartă în poartă,/ strigînd: «Domnule, vă rog, dacă/ sînteți bun, să poftiți/ pe diseară la noi, la nuntă»… Stînd// și azi steagul mirelui, furat, folosit drept prosop,/ în colțul odăii unde ea/ le satisface pofta clienților. Dusă pe pustiul/ dracului (ajuns înjurătură)”. Și “Îndrăgostit ca de un bărbat”: “mă recunoști, Doamne, că m-a ars singurătatea/ pînă în măruntaie, nici n-ai fi/ crezut – că m-au găsit trîntit la pămînt,/ lovit de trăsnet, fulgerul/ fiind atras de iubirea mea față de tine, sînt/ convins, nu de furca de pe/ umăr, că adunam fînul… L-au îngropat de viu în/ malul gîrlei să-și revină,/ strigînd la el: bădie, iubirea a trecut!// Că la vîrsta lui e îndrăgostit ca de un bărbat, din/ cauza asta a fugit de la mănăstire: au/ dat cu pietre în mine și/ au venit cu foarfecele, m-au apucat de barbă/ și trăgeau de ea, vrînd să mi-o taie,/ pînă la urmă m-am bărbierit singur. Mă mai iubești,/ Doamne? Că eu nu mai pot de dorul/ tău… Taci, nu huli… Îl// iubește pe Dumnezeu ca pe un bărbat. A fost la/ un pas să scape de zbuciumul/ îndoielii. «Sînt ca o casă cuprinsă de flăcări.»/ Bietul de el:// acum «stă deoparte, singur, stăpînindu-și gîndurile,/ fără dorințe»…/ Curge cînd în afară, cînd înlăuntru.”
Ca să fac și eu puțin biografism: acum o vreme, un tînăr condeier m-a întrebat cu ironie (sau cu candoarea neofitului) ce este aceea poezie adevărată.
Ea e.
*) Liviu Ioan Stoiciu, Pe prag (Vale-Deal), Editura Cartea Românească, București, 2010, 112 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural, Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; București Far West. Secvențe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură romånă.