Ce este liderul fara viziune? Asta ar fi prima intrebare pe care o are in minte cel care se afla la conducerea unui grup de oameni. Sau, cu alte cuvinte, unde ii duce pe cei pe care ii conduce? Si, o data cu prima intrebare, apar si intrebarile adiacente, care cizeleaza stilul de lider: sunt oare fericiti oamenii cu locul pe care ii invit sa il gaseasca impreuna cu mine? E mai importanta fericirea lor de moment (ul de acum) sau recunostinta celor ce vor veni dupa ei pentru efortul facut de ei acum? Cred cu toata puterea in viziunea mea? Si daca da, pot aduce sacrificii pentru a ajunge acolo? Dar pe ei, pe cei pe care ii conduc, ii pot sacrifica pentru a ajunge mai aproape de visul meu? Cati merita sa sacrific? Si daca ii sacrific pe ei, nu ma vor uri si nu ma vor da la o parte pentru ca viziunea mea e prea costisitoare si prea periculoasa pentru ei?



Sa zicem ca viziunea incepe sa prinda contur. Este de ajuns conturul unui vis greu de definit pentru a urni oamenii pana acolo? Sau le mai trebuie ceva? In general, oamenii au nevoie de un dusman pentru a se alia impotriva lui. Pentru a fi motivati sa mearga mai departe, pana la nimicirea “dusmanului”. Real sau ideatic. De clan sau de clasa. Personalizat sau impersonal. Oamenii au nevoie de un dusman comun, de un inamic public numarul unu. Aici liderii au iarasi doua variante: sa asocieze nimicirea dusmanului cu izbanda finala si, deci, cu realizarea viziunii sau sa ponteze un pas pe calea catre viziune dupa fiecare inamic nimicit. Insa, intre noi fie vorba, liderii au nevoie de inamicii pe care ii au pentru a-i putea duce mai departe pe oamenii pe care ii conduc. Ce ar fi Bush fara Ben Laden? Sau Sherlock Holmes fara Moriarti? Sau Stalin fara Hitler? Sau Eliot Ness fara Al Capone? Sau Brigada Antidrog fara comerciantii de droguri? Sau Connex fara Orange? Sau TNT fara DHL? Si putem continua seria liderilor cunoscuti mai ales impreuna cu inamicii lor. Nu intotdeauna au invins cei pe care ii consideram cei buni. Si nu intotdeauna au stiut ce sa faca cei buni cu victoria lor. Pentru ca, o data obtinuta victoria, trebuie sa apara un alt inamic public. Daca nu apare, inseamna ca liderul nu mai are de ce sa ii conduca pe oameni, de fapt nu mai are impotriva cui sa ii conduca. Liderii care nu au mai avut inamici au sfarsit de mana propriilor oameni. Care nu au mai inteles efortul cerut de la ei. Si i-au ucis. Pe Cezar, pe Stalin, pe Alexandru cel Mare, pe Eliot Ness, pe Gorbaciov. Nu neaparat fizic, desi multi au sfarsit cu viata inainte de a reusi sa se bucure de viziunea lor. Cel mai crunt sfarsit pentru un lider este momentul in care trebuie sa se retraga din fata viziunii si fortei unui alt lider. Sau, daca e inabil, momentul in care a ajuns cu oamenii sai la viziunea pe care si-a dorit-o si nu mai stie incotro sa mai mearga. Pentru ca nu a fost pregatit sa ajunga acolo atat de repede. Se poate spune ca un lider seamana intrucatva cu un jucator de biliard, care nu judeca numai prima lovitura, ci merge mai departe catre a doua, a treia si cine stie unde se opresc marii maestri. Insa, meciul se mai si termina. Si toti cei care au urma(ri)t partida cu sufletul la gura, aplaudand si ovationand eroii de moment, au plecat catre alte treburi mai importante, uitand de cei care i-au ajutat sa traiasca emotii. Sau poate s-au mutat doar la urmatoarea masa, la care un alt lider…



Am constatat ca liderul de succes se ghideaza dupa legile fizicii: acumuleaza energie potentiala cat timp isi creeaza viziunea si, daca a acumulat destula energie, aceasta se transforma in energie cinetica si ajuta liderul sa isi sustina si sa isi mobilizeze oamenii pe drumul catre viziune. Daca nu are destula energie, nimeni nu va veni catre el si cu atat mai putin il va urma.



Spuneam ca liderii au nevoie de viziune. Si de oameni. Si de energie ca sa poata ajunge impreuna cu ei la viziune. Si de un dusman mobilizator. Ei bine, cred ca liderii mari au nevoie de inca ceva: de foarte mult noroc!



Sa ne gandim ca domnul cel curios, Cristofor Columb, ar fi apucat-o catre nord si nu catre est. Probabil ca ar fi descoperit “continentul” Arctic, insa nimeni nu ar fi aflat niciodata acest lucru (spre deosebire de America, tara tuturor posibilitatilor, zona Arctica este atat de rece ca este posibil sa fi murit de frig impreuna cu descoperirea sa). Sau ca, atunci cand toti oamenii pe care ii conducea au venit sa se planga de drumul prea lung, ar fi zis: “OK, am mers cat am putut de mult, dar e timpul sa ne intoarcem”. Credeti ca e vorba numai de vointa? Ei bine, daca ne imaginam ca liderii nu se indoiesc niciodata de viziunea lor, ne inselam. Probabil ca multi ar fi putut face ceea ce au facut liderii cunoscuti. Numai ca n-au avut atat de mult noroc. Sigur ca se impletesc stiinta, dibacia, vointa si cine mai doriti, dar, fara o doza mica de noroc, Wellington n-ar fi izbandit la Waterloo, Stefan cel Mare n-ar fi avut ceata la Podul Inalt, Carol Robert de Anjou ar fi ales un alt traseu decat pe la Posada si n-ar fi facut din Basarab I un lider de succes, Stalin ar fi avut o iarna atat de blanda ca cea de dinainte cu trei ani si ar fi pierdut Moscova in fata lui Hitler si lista ar putea continua. Insa ce vreau sa spun cu toate aceste exemple este ca marii lideri au fost norocosi cata vreme au fost mari lideri. Daca norocul i-a parasit, fie au cedat puterea, fie au fost eliminati.



Pentru ca oamenilor le place succesul. Putini sunt cei care urmeaza un lider ghinionist. Sau un lider care ii duce catre esec. Oamenilor le place succesul liderilor pentru ca se pot bucura si ei de acest succes. Si ne place sa ne bucuram mai mult decat sa suferim cu stoicism. Daca un lider poate impleti in salba de calitati si pe cea a norocului (macar din cand in cand) are sanse sa duca oamenii catre victorie.



Uneori, prima infrangere poate fi fatala (Hoffa, Cezar, Miron Cozma) insa la fel de fatala poate fi si prima victorie, daca liderul nu canalizeaza bucuria succesului catre indarjirea necesara urmatoarelor batalii. Si asta inseamna ca, in mijlocul banchetului de absolvire, liderul inchide muzica si indeamna participantii la petrecere sa munceasca. Cine poate face asta cu inima impacata? Trecand peste efortul mesajului nepopular transmis catre oameni (care nu-i usor de loc) sa ne punem in locul omului-lider, care se autopriveaza pe sine de placerea petrecerii in care, de cele mai multe ori, este eroul principal si cel mai ovationat personaj.



Adica sa nu ne bucuram de succes daca suntem lideri? Ba sa ne bucuram, dar cu parcemonie, pentru ca liderii nu se pot bucura pe deplin decat atunci cand au atins cu mana viziunea. Si o fac doar pentru o clipa, cu cea mai mare intensitate de traire a clipei de bucurie. Dupa care, fie cad istoviti, iar lumea ii condamna cel putin pentru o vreme la uitare, fie au puterea (energia potentiala mentionata mai sus in secunda de bucurie mentionata anterior) sa mearga mai departe catre o noua viziune, iar lumea ii priveste cu uimire, admiratie, ura, invidie si inca multe alte sentimente. Ei bine, acest cumul de sentimente ii face pe oameni sa porneasca dupa lider catre viziunea lui.



Morala e simpla si dura. Daca aveti viziune, putere, inamici vizibili si acceptati, noroc si oameni care sa simta orice forma de emotie pentru toate aceste posesiuni ale voastre este mai bine sa cautati un lider pe care sa il urmati. Pentru ca, oricare din aceste ingrediente v-ar lipsi, va priveaza de sansa de a manca painea amara, neagra si tare pe care de obicei o mananca liderii de succes. Si asta doar pentru a gusta pentru o clipa lacrimile bucuriei succesului…