La întrebarea din titlu, ziariștii, cu superficialitatea care le caracterizează de multe ori profesia, răspund că este un tramvai cu cai. Astfel, pe site-ul adevarul.ro aflăm, într-un articol (nesemnat) din data de 10 aprilie 2011, că „Bucureștiul romantic al tramvaielor trase de cai a debutat în 1891, atunci când, la insistențele lui Toma Blându și Ștefan Mihăescu, Societatea de tramvaie a solicitat primăriei să pună în circulație pe anumite trasee, unde nu erau instalate linii de tramvaie, această serie de vehicule numită tramcare”. (Fraza conține nu mai puțin de patru erori: 1. tramcarul nu este tramvai; 2. tramcarele au început să circule în București nu în 1891, ci cu vreo două decenii mai înainte; 3. în 1891, Primăria „comunei Bucuresci” a acordat autorizație nu Societății de tramvaie, ci unor particulari, printre care și Toma Blându, să înființeze noi trasee de tramcare; 4. Toma Blându și ceilalți întreprinzători nu au avut de ce să fie insistenți, au făcut doar cereri de autorizare pe care, după deliberări, Primăria condusă de Em. Protopopescu-Pake le-a avizat.)
Pe ziare.com, la data de 8 august 2014, aflăm de la Victor Pițigoi, că „Primul primar din istoria Capitalei, generalul Barbu Vlădoianu […] a inaugurat prima linie de transport în comun: tramvaiul cu cai, numit pe românește «tramcar»”.
Iar jurnalul.ro din 24 mai 2004 afirmă că „La sfârșitul lunii decembrie 1872, în cel de-al doilea primariat al lui Vlădoianu, a fost dată în exploatare prima linie de tramvai cu cai («tramcar»)”.
Și România liberă confundă tramvaiul cu tramcarul. Astfel, pe 28 decembrie 2005, se consemnează că, în aceeași zi, dar în 1872, „S-a dat în exploatare, la București, prima linie de tramvai cu cai – «tramcar». După multe decenii de exploatare, ultimele tramcare sunt retrase din circulație în 1929”. (Tramcarele au fost desființate în 1904; în 1929 Bucureștiul a renunțat la ultima linie de tramvai cu cai care mai exista în oraș.)
Chiar și Historia, revistă specializată în evocarea trecutului, publică, sub semnătura Mihaelei Stanciu, un articol despre Bucureștiul sfârșitului de veac XIX, care începe cu afirmația: „În 1872 fusese inaugurată prima linie de tramvai cu cai, numită tramcar, ce funcționa pe traseul Gara de Nord-Calea Griviței-Strada Luterană-Teatrul Național-Sfântul Gheorghe”. Este vorba, de fapt, de primul traseu de tramvai hipotractat!
Confuzia se explică, în parte cel puțin, prin explicația de sens ambiguă pe care o găsim în dicționarele românești de limbă. Astfel, Dicționarul limbii române literare contemporane (DLRLC), apărut la mijlocul anilor ’50, definește tramcarul ca „Mijloc de locomoție, folosit odinioară pentru transporturile în comun și alcătuit dintr-un vehicul mare tras de cai”. Tot astfel îl definesc și edițiile succesive ale DEX-ului și însuși Dicționarul limbii române, al Academiei: „Vehicul tras de cai, folosit odinioară în orașe pentru transportul în comun” (tomul XI, partea a III-a, TOCĂNA-TWIST, apărut în 1983). Mențiunea absentă din aceste definiții din dicționarele post-belice este totuși prezentă la Lazăr Șăineanu, în Dicționar universal al limbei române, a cărui primă ediție a apărut în 1896: „trăsură mare de transportat, dar care nu umblă pe șine”. Și dicționarul lui August Scriban, apărut în 1938, mai are încă vie și corectă amintirea tramcarului: „Un fel de vagon de tranvaĭ (maĭ mare decât omnibusu) tras de caĭ pe drum simplu și fără șine”.
Dacă ar fi consultat cu atenție Istoria Bucureștilor a lui C.C. Giurescu, și grăbiții ziariști, și autorii dicționarelor de după război ar fi aflat ce diferenția tramvaiul de tramcar: „Paralel cu tramvaiele se înființează [în Bucureștii lui 1872] și omnibuze sau tramcare, trase tot de cai: acestea nu mergeau pe șine, ci pe caldarâmul gol, și opreau nu numai în stații, ci ori de câte ori le făceau semn pietonii amatori; un astfel de tramcar ducea din Pța Sf. Gheorghe – nodul de căi de comunicație al orașului – la izvorul de ape minerale de la întretăierea Căii Văcărești cu Dâmbovița; din cauza pavajului prost și a gropilor, călătoria cu acest tramcar era o adevărată încercare de rezistență fizică”.
Și de la G. Potra, Din Bucureștii de ieri, aflăm că tramvaiul și tramcarul erau mijloace de transport alternative: „În 1891, Societatea româno-belgiană și doi particulari, Toma Blându și Ștefan Mihăescu cer Primăriei și obțin autorizație de a pune în circulație, pe străzi pe care nu existau linii de tramvai, vehicule numite tramcare”.
Altă posibilă explicație pentru confuzie ar fi însăși etimologia cuvântului. Toată lumea este de acord că la originea lui stă englezescul insular tramcar (în America echivalentul este streetcar sau trolley). Dificultatea acestei explicații etimologice stă în sensul din engleză al cuvântului, care desemnează tramvaiul ca vehicul. Tramvaiul ca sistem de transport pe șine este numit în engleză tramway, termen care a intrat în franceză cu acest sens, pentru a aluneca, dinspre desemnarea sistemului, spre aceea a vagonului. Dovada că româna l-a luat din franceză și nu din engleză este tocmai acest sens absent din limba de origine.
În acest fel româna a ajuns în situația ciudată de a avea două anglicisme, tramvai și tramcar, cu înțelesuri inexistente în limba din care spun dicționarele noastre că ar proveni.